motanul tomy, jumătatea mea tigrată, e absolut finomenális

am vrut să vă vorbesc un pic
despre prietenul meu tigrat
care îşi face veacul pe un fotoliu
într-o pensiune din capitala mâţelor
cu atitudine aristocratică
şi poate că postarea de faţă ar fi trebuit s-o scriu în ungureşte
motanul tomy e absolut finomenális
după cum susţine o reclamă
surprinsă de obiectivul indiscret
în goana autobuzului 139
stăpânul robert îi spune două vorbe
în limba lui suavă, muzicală
iar el ia poziţia culcat ca un căţel cuminte şi bine educat
pe care-l aşteaptă de fiecare dată
o răsplată apetisantă



ca să-l văd pe tomiţă cum doarme liniştit pe perniţa de acasă
am fost nevoit să călătoresc cu trenul, cu metroul şi cu autobuzul
ba chiar şi cu alte mijloace de transport mult mai rapide
cum ar fi vântul, cuvântul, bliţul şi gândul
pe urmă mi-am dat seama însă, într-o străfulgerare
că unicul loc unde doi motani cu personalitate pot toarce împreună
e spaţiul sigur, de culoare crem, al unui blog, al acestui blog



probabil că pentru fiecare, fie el şi pisic, fie el şi maidanez
se găseşte câte o mână care se pricepe la mângâiere
urechile aud atingerea, mustăţile simt căldura umană
turiştii se perindă la etajele pensiunii, limbile sunt străine
se schimbă mereu la fiecare ceas 12 ale zilei
numai tomy rămâne acelaşi, un tigru blând, în miniatură
mascotă de serviciu tolănită la bună vedere
recepţionerul indiferent al tuturor intrărilor şi ieşirilor


da, da, puteţi să vă imaginaţi că motanul tomy e finomenális
puteţi să-i desenaţi nestingheriţi jumătatea tigrată
în continuarea mutrei mele alb-negre de pe reclamă
puteţi să vă imaginaţi chiar că-l cheamă felix,
că asta are legătură cu un anume fel de hrană ori de fericire
şi că totul se petrece aievea într-un cartier liniştit din marele oraş
căruia pisicile care se iţesc în lumina lunii pe contururile blocurilor
obişnuiesc să-i spună, cu dragoste, budapesta

despre trei căţei din lumea largă, într-o mică postare de pamplezir

trebuie să mă credeţi pe cuvânt,
e foarte greu să aduci laolaltă
trei căţei din lumea largă
într-o mică postare de pamplezir,
cu atât mai mult cu cât
întreaga acţiune se petrece
pe un ales blog pisicesc

pe primul l-am procurat cu greu
dintr-un îndepărtat orăşel gorjean:
un labrador însoţit de stăpâna şui
admirându-se pentru posteritate
în oglinda şic a lui tanti grete,
o distinsă doamnă interbelică
care a supravieţuit
împreună cu toate obiectele sale
câtorva seisme şi războaie mondiale


pentru găsirea celui de-al doilea erou cu coadă al postării de faţă
am fost nevoit să călătoresc sute de kilometri cu trenul
să traversez cinci ţări şi-o vale adâncă între arad şi florenţa
pe pletosul cu pricina l-am întâlnit întâmplător pe ponte vecchio
urmărind plictisit mişcarea trecătorilor distinşi ai înserării
din uşa unui magazin de aur fondat cu şase veacuri în urmă
avea un nu ştiu ce în privire, o nobleţe toscană autentică
care m-a cucerit cumva, împotriva firii, pentru totdeauna


pe cel din urmă l-am dibuit, între două rafale de ploaie, la veneţia,
în bătrânul oraş cu străzi de apă şi măşti în loc de chipuri
şedea priponit de o barcă legănată de valurile lagunei
undeva nu departe de piciorul înclinat al lui ponte rialto,
stoic, eroic, imperturbabil în faţa tuturor fluxurilor
care inundă de un veac şi ceva estrada din piaţa san marco,
ca o statuie cu blană şi lesă aşezată în văzul oamenilor şi gondolelor
de un sculptor atent al diversităţii prezentului


trebuie să mă credeţi pe cuvânt, eu am creat toate acestea,
călătoriile, cuvintele şi imaginile, din câteva deschideri de pleoapă
dormitând pe pervazul unei case aproape centenare
deasupra cărămizilor în care timpul sapă crăpături inevitabile
ştiu însă că mugurii invizibili ai iederei stau să plesnească
gata să îmbrace zidul şi toate nostalgiile de câine ori pisic,
fie el veneţian, toscan ori arădean, cu sau fără de stăpân şi oglindă,
într-o mare de frunze prin care răzbate presimţirea fericirii