poveste felină cu un şoricel alb şi o căţeluşă maro

mă urmăreşte gândul absurd
că sunt însoţit de un şoricel alb
în tot ce fac, în tot ce dorm
că e suficient să deschid gura
ca să se strecoare printre colţii subţiri
ca iona în burta balenei întâmplătoare
simt atunci c-aş fi un personaj
ce nu-şi mai controlează gesturile
din cauza unui autor genial
care le-a prevăzut pe toate
că întreaga poveste este inspirată
dintr-o întâmplare absolut reală
petrecută în deşertul portocaliu
al patului meu aristocratic
în care huzuresc în dauna clasei muncitoare

e ca şi cum rita însăşi ar fi dispusă să înghită întregul story
împreună cu personajele alb-negru prevăzute în scenariu
dintr-o solidaritate rău înţeleasă, profitabilă mai ales pentru ea
ori poate că visăm cu toţii în spatele unui ecran de sticlă
incapabili să atingem, să mirosim şi să gustăm
ingredientele fantastice ale postării curente
pe care cineva se străduieşte să ni le livreze cu tot dinadinsul
la orele târzii ale somnului altor fiinţe mai blânde decât noi
cu ajutorul acestor email-uri pline de poze şi cuvinte turbulente


un gând insidios iscat în mintea privitorilor sceptici şi puţini
ai acestor cuvinte care se sfârşesc cu imagini
susţine, insinuează, şopteşte că nimic n-ar fi real
în toată povestea asta cusută cu aţă maro şi portocalie
că motanul e din pluş şi din plastilină în stare totuşi să zgârâie
că distinsa reprezentantă a rasei canine nu ar fi
decât o imagine golem prelucrată nereuşit în photoshop
şi că cobaiul alb al acţiunii de faţă trebuie de fapt tras cu cheia
ca se mişte de-a lungul liniilor relativ paralele ale acestei viziuni

eu ce pot să mai zic atunci, înconjurat de atâta scepticism
şi de atâta lipsă de recunoştinţă artistică?
decât că totul nu e altceva decât un vis frumos
din care cineva mult mai talentat şi mai disney decât noi
ar fi putut născoci la un moment dat cel mai reuşit
desen animat cu căţei, pisici şoricei din lume
că nimic nu miroase a plastic, a vopsea şi a pluş,
ci doar a dumnezeu şi a eternă, nepierdută copilărie
în care toată lumea simte, atinge şi iubeşte pe toată lumea

căutare în coarnele unui melc care-şi tot cară spirala prin lume

era un melc liniştit ca toţi melcii
ieşise de undeva din măruntaiele
urât mirositoare ale oraşului
la promenadă prin ovalul chiuvetei
l-am pândit şi mi-am trimis degetul
în recunoaştere la doi milimetri
în urma sa, în dâra sa
aparent fără vreun scop anume
îşi plimba spirala
prin toate conductele ascunse
ca şi cum ar fi dorit s-o vadă cineva
să-l elibereze de povara ducerii
dinspre un punct nedefinit
către un al punct nedefinit
degetul meu mic era însă prea mare
şi prea mic în acelaşi timp
pentru această sarcină caritabilă


şi-atunci gândul încotro să migreze ca nişte păsări de seară
în v-urile minuscule de sub spiralele incomensurabile
ale unor nebuloase şi galaxii cu nume uitat?
şi cine să măsoare toate aceste drumuri străbătute de fiinţă
înlăuntrul unor forme frumoase şi precare
pentru care nu se găsesc niciodată
destui ochi să privească, să plângă şi să înţeleagă?
nu văd nici un răspuns, ci numai aripi care nu încetează să bată


aş fi putut să dorm în frunza aşezată pe covorul de ramuri
în tihna desenului vegetal pe care nu-l mai tulbură nici un vânt
s-aud toate vietăţile cum sapă la nesfârşit căi şi drumuri
în aer şi în pământ şi-n focul fierarului anonim
ale cărui sunete zguduie timpanele parabolice ale oraşului
aş fi putut să mă ascund într-o nervură părăsită de clorofilă
să las poliţia copilăriei să mă caute în toate celelalte locuri
în care ne-am mai jucat cu succes de-a v-aţi ascunselea


toate trecerile trebuie plătite cu un mic ban de aramă
chiar şi atunci când acesta e chiar mai mare decât însuşi plătitorul
nu ştiu unde a dispărut fiinţa timidă cu coarne
care trăgea după ea prin lume această spirală milimetrică
care imită la scară universul frunzelor, al melcilor şi păsărilor
poate s-a dus să cheme ajutoare, cărăuşi pentru moneda trecerii
ori poate a obosit să-şi tot poarte cu umilinţă cochilia
până la capătul drumurilor şi al înţelegerii

câinii latră, umbra mea de blogger nu trece

umbra mea de blogger placid
se insinua tăcută în vacarmul lătrat
al celeilalte fiinţe cu care-mpart lumea
dintr-un neînţeles exces de zel
poate că ea vroia să alunge
tot ceea ce avea legătură cu mine
geometria luminii şi a umbrei
mirosul conturului felin
uşor încornorat de razele maliţioase
gândindu-mă bine la toată povestea
am găsit de cuviinţă să nu schimb nimic
din această compoziţie bizară
lăsând intactă enigma dramatică a formei


unele obiecte au fost create anume pentru mine
drept suport şi confort pentru fiinţa simţitoare mâţească
mobila lengyel, de pildă, moştenirea cu stil a lui tanti grete,
capătă un farmec aparte atunci când pe ea şade o felină
sau chiar un felin care doarme, toarce ori contemplă
la picioarele mele văd numai oameni şi lucruri cuminţi
tablouri şi icoane şi somnul din oglindă al stăpânului uşor absent


cineva simte acut toate acestea cu papilele cărunte ale mirosului
mişcarea şi nemişcarea jaguarului alb-negru din mine însumi
refugiat firesc la înălţimea propriei conştiinţe de sine
aş vrea să-i astup cumva acuitatea senzorială
cu firele de lână din ghemul acestei poveşti aproape lirice
să pot dormi liniştit înlăuntrul legendei mele virtuale
să ocup fără simţul primejdiei universul mic-burghez de acasă
ce farmec ar mai avea însă viaţa, lipsită de pericol şi de aventură?


aş vrea să îndepărtez toate petele relaţiei mele speciale
cu cealaltă fiară aproape îmblânzită din casă
pe colocatara menajeriei de oameni, câini şi motani
aş pofti-o pentru moment în cuva aceasta spaţioasă
pentru o scurtă şi centrifugală experienţă purificatoare
cine ştie, cine ştie, poate că la final voi scoate ceva mai bun din ea
un chip mai fin, mai miniatural, cu trăsături chiar pisiceşti
iar apoi, cu răbdare de siamez bătrân, aş putea s-o învăţ
să miaune şi să toarcă, să se spele şi să prindă şoarecii dispăruţi
ai oraşului meu în care încape atâta animaţie candidă

doi prieteni, o singură umbră în aerul de octombrie al înserării

cineva a aranjat cu măiestrie totul
întreaga coregrafie a acestei scene
cu om şi căţel la plimbare
încercând să se dreseze unul pe altul
ochiul ager de pisic a înregistrat
de la mare distanţă
bizarul aranjament geometric
doi prieteni, o singură umbră
pe urmă băţul a fost lansat cu putere
în direcţia unor sălcii şi a unor poduri
în spatele lor se înalţă sute de blocuri
cu spectatori privind absent
rotirea lentă a bumerangului
în aerul de octombrie al înserării


sunt un pisic multimedia, călător de-a lungul vechii cetăţi arădene
dacă vreau, chiar acum pot să postez aceste cuvinte şi imagini
ori le pot şterge pentru totdeauna din minte şi din galaxye
în virtutea unui inexorabil capriciu de creator-distrugător
am să torc cât poftesc şi-am să-mi bag nasul în toate cele virtuale
fotografiind câini şi stăpâni şi ţestoase de la mureş
lumea e un touchscreen anume inventat pentru degete cu perniţe
nu trebuie decât să o atingi pentru a o străbate şi cuceri


alţii mai puţin norocoşi şi mult mai câini decât mine
îşi petrec viaţa tremurând recunoscător sub un maldăr de paie
după ce au împrumutat privirea inteligentă a stăpânului
dedesupt se aud râmele grădinii cum sapă în voia lor
o cale strâmtă şi sinuoasă către centrul pământului
deasupra cântă stelele reci ale toamnei
viaţa se scurge încet şi chinuit între două bucăţi de pâine
aruncate la intervale regulate prin geamul mic al bucătăriei

poate că merită să bem pentru asta, pentru diversitatea şanselor
cineva, un vrăjitor cu turban din basmele arabe,
ne tot preschimbă, bolborosit, în broaşte, asini şi ibişi
iar noi am uitat descântecul de întoarcere, melodia reîncarnării
din când în când, mai mult în somn decât în realitate
mai încercăm dezlegarea cu câte-o licoare fermecată de struguri
şi aproape de fiecare dată ne reuşeşte

în chip de vietate superioară cu gheare, blană şi conştiinţă de blog şi de sine

când te apuci să priveşti lumea
totul ţine de perspectivă
de unghiul sub care te uiţi
la vietăţile care mişună prin preajmă
poţi să o faci de la adâncimea unei
furnici fără-de-nume
dintr-o gaură în care îţi consumi
hărniciile şi zădărniciile
ori o poţi face de la înălţimea
geostaţionară şi antigravitaţională
a unui dormitor lengyel interbelic
în chip de vietate superioară
cu gheare, blană şi conştiinţă
de blog şi de sine
însă nu ştiu dacă postura e opţională


pe mine mă pozează toată lumea, fie că vreau, fie că nu am chef
sunt mica vedetă fotogenică şi telegenică a familiei
se-nghesuie tabloidele şi papparazzi să mă surprindă
în ipostazele power-flower ale leneviei mele nemărginite
revista time nici nu ştie ce a putut să piardă pozând mereu
marilyn-e monroe şi james-i dean şi neil-i armstrong
în loc de lucky motani din cartierul arădean podgoria
toropiţi pe caloriferele solvabile ale anilor din urmă


mda, precum se vede, sunt un motan cu aspiraţii, un mâţ meloman
care a ales pentru întotdeauna pianina bluthner în dauna cobiliţei
ca loc de huzurire şi tăiat frunză la câinii stufoşi ai casei
mi se întâmplă să dorm adesea printre metronoame şi diapazoane
pe partituri îngălbenite de aceiaşi czerny, bartók şi chopin
şi nimeni şi nimic nu mă poate trezi din acest hedonism sforăitor
în afară, poate, de şoricelul animat şi uşor confuzionat jerry
interpretând tendenţios un marş turc în urechile mele adormite

de fapt, nici nu am altceva mai bun de făcut
afară nu sunt decât antene ruginite şi absolut comune,
care nu mai prind programele cu pureci ale trecutului sovietic,
şi cocoşi-giruetă pe care nu-i mai poate dezrobi nimeni
din vânt, din gând, din cuvânt şi din funcţie
mi-ar plăcea să mă strecor cândva pe parabolica acoperişului
să vă bruiez ultimul episod al telenovelei ori talk-show-ului preferat
să vedeţi brusc la tv un motan nu tocmai bine crescut
care militează pentru eliberarea cocoşilor de tablă ai oraşului

vorbesc mai mult cu mine însumi despre faptele bizare ale oraşului

vorbesc mai mult cu mine însumi
despre faptele din urmă ale oraşului
despre menajeria sa de locatari
ascunşi într-o cochilie gri
comunicând cu lumea
prin nişte antene, prin nişte lumini
care recepţionează distorsionat
ultimele ştiri despre dumnezeu

cineva lasă o dâră lipicioasă şi umedă
pe pavajul tuturor trecerilor
îi pot urmări până la capăt traseul
intersecţiile periculoase cu destinul
cuvintele nu pot însă interveni
în acest joc de lentori şi viteze
al cărui sfârşit
devine din ce în ce mai previzibil


reportajul continuă cu o fotografie din cartierul micălaca
cu nişte oi cu etichete în ureche care pasc iarba digului cel mare
încurcându-se din când în când printre trecătorii bipezi de pe corso
şi dovedind că aradul e un fel de animal planet pentru fiecare
mă gândesc că acest adevăr poate fi rumegat la ceas de seară
în faţa receptoarelor virtuale cu bloguri şi globuri
ca o iarbă grasă care creşte printre doze de bere şi coji de seminţe
în lunca ecologică cu brotăcei, ski jet-uri şi dejecţii a mureşului


de pe asfaltul încins de tălpile, copitele, labele şi ghearele arădenilor
căţelul rigu, a nu ştiu câta reîncarnare a primului paznic patruped
cu aceeaşi blană, cu aceiaşi pureci şi cu acelaşi nume
priveşte întors la camera de luat vederi în spatele căreia
se înfoaie de plăcere şi spaimă chipul meu de mâţ fotoreporter
aflat în documentare întâmplătoare prin părţile astea de lume
din motive oarecum întemeiate din punct de vedere estetic
cineva a decupat din cadru chipul mustăcios al ciobanului
cu telefon celular, cizme de gumă şi pălărie de paie
zâmbind în direcţia vechii cetăţi a aradului de pe celălalt mal al apei
pentru un public imaginar, pregătit să aplaude întreaga scenă


la fiecare streaşină cineva desenează firele capcanelor viitoare
făcându-te să te întrebi în sinea ta dacă merită
să te transformi cândva numai de dragul fâlfăirii şi al zborului
în ţânţar, molie, fluture, libelulă ori musculiţă
dar poate că asta fac şi eu de fiecare dată cu ajutorul cuvintelor
aşteptând zadarnic, cu plasa întinsă, un semn din cer
din partea marelui entomolog care uneori îşi face vreme
să arunce cu aripi colorate ce încă mai pot să zboare

refugii onirice pentru pisicile spiritualizate cu coadă, blană şi blog

să vă zic cum a fost, ca să nu rămână
nici o umbră de îndoială
mai întâi am descoperit această odaie
altminteri perfectă în organizarea sa
pline de cărţi de shakespeare, tolkien
şi chiar de arthur conan doyle
de globuri pământeşti şi de ursuleţi
cu şapcă şi webcam abscons
de pianine nevăzute şi de lumini blue
pe urmă mi-am dat seama c-ar fi
un cotlon nefolosit şi m-am suit acolo
aşa că în oglindă puteţi vedea acum
doi pisoi, doi ursuleţi şi două comp-uri
ca-n jocurile alea din alt veac
în care trebuie să descoperiţi deosebiri
şi nu mai reuşiţi să o faceţi


de aici să nu credeţi cumva că asta, camera adolescentului nemiop,
ar fi devenit singurul loc unde-mi fac veacul şi-mi fac de cap
din lipsă de altceva mai bun de lenevit şi de făcut
nu, nu, am mai găsit şi alte refugii mai mult sau mai puţin comode
cum ar fi această tavă rustică de pe masă, la distanţă sigură de rita
şi de paharul gol în care a fost cândva un riesling de recaş,
un cupaj de la serve ori un cabernet sauvignon de la oprişor


o labă îndreptată în sus poate fi semnul extazului suprem, mistic
în care cad pisicile spiritualizate cu coadă, blană şi blog
ori de câte ori temperatura trece de 35 de grade
şi somnul toropeşte simţurile şi bagă ghearele în perniţe
când lumina cade pe gresie mai mult ca un cântec de leagăn
pentru toate vieţuitoarele din colţul ăsta de galaxie,
deşi nu bag gheara-n foc pentru semnificaţia asta


aşa că mă întorc la raftul maro cu dosare şi boxe şi cd-uri
în care încape şi fiinţa mea discretă, uşor sforăitoare
sub mine se află nişte partituri de bartok, chopin şi czerny
pe care nu le mai cântă nimeni la clavir
deasupra e ursul de jucărie cu ochi digitali
şi nişte cărţi învechite pe care nu le mai citeşte nimeni
uşoara umbră desuetă a lumii nu mă împiedică însă să dorm fericit
şi să visez că postez aceste cuvinte pe un blog absolut motănesc