amintire cu vicky, pieptănată încetişor şi blând

iar mi s-a făcut dor de o poză în sepia
de eternitatea personală a unei clipe
şi am lipit-o aici de ecranul blogului
în speranţa că dumnezeu nu va scoate niciodată ştecherul din priză
pesemne că vorbesc cu mine însumi
şi cu alte două-trei fiinţe
cu ochii larg deschişi
atât cât să-mi ating target-ul nonprofit
de audienţă afectivă
atât cât să spun pe şoptite
povestea scurtă a căţeluşei vicky
pieptănată încetişor şi blând
în curtea cu hortensii şi brazi
de fetiţa cuminte a anilor şaptezeci



era mică şi fericită în pielea sa de maidaneză bine crescută
pe vremea când încă trăia nagymama să alunge motanii
şi în general toate pericolele posibile care bântuiau oraşul
pe vremea când drumurile erau mai lungi şi blocurile mai puţine
şi puteai auzi, între două semnale cu bârâituri de europa liberă,
cum se instaurează liniştea ca o peliculă groasă pe străzi
ca o scărpinare reuşită, dar inutilă, de pureci


ce putea şti vicky însă despre toate aceste subtile prelungiri
ale lumii oamenilor în viaţa sa lipsită de griji
cât timp era fericită şi chiar împărţea un fotoliu cu stăpânul casei?
pe urmă însă nimic n-a mai fost la fel, nici izul, nici culoarea pozelor
şi-n curtea sa şi-au făcut apariţia bătrâneţea şi cockeriţa baby
nărăvaşă şi tânără şi obraznică precum o schimbare de regim
precum o presimţire care chiar avea să se împlinească
lumina cade azi la fel peste brazi, umbrele sunt însă cu totul altele