mi-am făcut cuib în tristeţea vişinului

mi-am făcut cuib în tristeţea vişinului
în crengile pomului doborât
cu tot cu viţa-de-vie care crescuse
agăţându-se de crengile sale uscate
cu încăpăţânare de viaţă
şi de înălţare necontenită

într-un fel, toarcerea mea aparentă
e un plâns care nu poate fi strecurat
sub nici un chip într-un fişier audio
pentru urechile omenirii sensibile
numai cuvintele se aud înlăuntrul
acestor semne înşirate unul după altul
cu o logică anume
cu o muzică anume, compusă
pentru clapele unui instrument baroc
încă neinventat


era o sâmbătă cenuşie de toamnă iscată prematur
când una din ramurile bătrânului vişin care-mi străjuia curtea
s-a prăbuşit din senin peste lume şi peste pomii tineri
crescuţi neverosimil printre borduri şi pavele
meşterul care zideşte şi repară toate imperfecţiunile lumii
cum ar fi părăginirea, igrasiile şi decrepitudinea
a fost chemat de urgenţă să facă ordine cu drujba sa plină de stihl
mai mult o coasă alimentată cu încrâncenare şi benzină


din toată splendoarea florală de altădată, din raiul de alb parfumat
al tuturor primăverilor existenţei sale
nu au mai rămas decât nişte lemne bune de foc
şi câţiva saci cu crengi şi cu frunze sprijiniţi de un arbore încă viu
nu mai am unde să mă joc, nu mai am unde să mă sui
şi rita percepe golul imens din sufletul meu, cu miros de drujbă
în care nu va mai înflori şi rodi niciodată vişinul măreţ al curţii
prietenul meu vegetal, pădurea mea de cedri în care vânam lei

în umbra înserării, prin conturul nevăzut al coroanei căzute
ochiul aparatului digital poate surprinde acum
zborul unui avion către luminile unei piste
planarea lină a acestei maşinării, precum plecarea unui suflet
într-o călătorie neprevăzută către un acasă neştiut
la urmă se aşterne liniştea şi licăresc stelele
pe care le aprinde mereu cineva la capătul poveştii
parcă anume ca să alunge tristeţea nopţii şi a despărţirii