marți, 17 august 2010

reportaj în praf, pe planeta roşie cu suv şi căruţă


era o seară aproape obişnuită
pe planeta roşie numită acasă
ochiul pisicului s-a închis şi deschis
de câteva ori într-o secundă
bliţuind cu privirea tăiată
peisajele înecate în praful de august
caii care se intorceau docili acasă
cu tot cu căruţă
suv-urile care goneau pe contrasens
învăluind lumea în dâre de cometă

sufletul a fost negreşit acolo
plecat incognito în reportaj
pentru revista încă neapărută
cu un singur cititor abonat
(cred că e din cauza crizei)



pe urmă am văzut libelula aterizând pe vârful unui pom
anume pentru a privi universul prin aripile sale transparente
nesupuse nici unei legi, extraterestre în libertatea zbaterii lor
gâza eliberată precum cuvintele în spaţiul fizic al lumii reale
neînţeleasă, ci doar privită, fotografiată, greu de pus în insectare
aşezată strategic chiar pe locul din care în primăvară
vor exploda mugurii tuturor schimbărilor viitoare
în grădina unui dumnezeu octogenar cu mâinile deformate de muncă

am închis pentru o vreme ochiul cu lentile convexe
pleoapele s-au retras apoi lăsând privirea să cuprindă
cele şase lumini ale înserării insinuându-se în frunzişul
unui plop oarecare postat pe drumul dintre naştere şi moarte
de un arhitect imperial trimis în misiune în pusta bănăţeană
nimic din ceea ce scriu şi văd nu pare verosimil
nu mai mult decât o imagine digitală de 200x200 pixeli
care surprinde stelele ascunse în palmă
de un copil care nu a ascultat sfaturile mamei

trenul gonea un pic mai încolo, la câţiva ani lumină
de aceste întâmplări petrecute la poalele unui mic deal vulcanic
fantomele navetiştilor jucau şeptic în compartimentul de clasa a treia
babele cărau gâşte la piaţă, cu gâturile ieşind din plase de rafie
mirosea a motorină şi gudroane, a vară şi a împerechere oarbă
la capătul fiecărei curse aştepta o uzină cu flacără veşnică
în vârful unui turn sumbru, fără creneluri şi fără străjer


nimic nu putea însă opri caii să se întoarcă acasă
o dată cu umbrele lor bizare, de formă umană,
ducând în căruţă toate accesoriile dulci-murdare ale copilăriei
scuturându-le cu o graţie anume prin pietrişul medieval al drumului
cu lopata înălţată în aer precum un stindard al regelui rural
ce domneşte peste toate aceste măreţe fapte de arme ale nostalgiei

7 comentarii:

  1. Ce imagini originale, alăturate unui text care-mi amintește de unul din regizorii mei preferați, Emir Kusturica. Ai creat o poveste de demult, plasată parcă într-un viitor mai altfel decât ni-l imaginam la școală. Lucky, văd că și dacă scrii proză, tot poet rămâi! Miau și puțină răcoare pentru blănițele voatre încălzite! :P

    RăspundețiȘtergere
  2. dragă mirela, trebuie să afli că locul
    unde se petrec proza şi poezia acestei întâmplări
    e situat la vreo 10 kilometri de graniţa fostei ţări a lui kusturica, iugoslavia
    şi pe-acolo, şi pe-aici poţi vedea câte un trabant
    molfăit cu poftă de porcii flămânzi ai patriei
    şi pe-acolo, şi pe-aici e mereu vremea ţiganilor
    şi bântuie pisica albă, pisica neagră
    aşa că eu încerc să-mi amintesc de dolly bell
    sau de tata în călătorie de serviciu
    într-un fel de banat dream, nu de arizona dream
    fără de sfârşit
    toate vin dintr-un underground profund
    suie de acolo mânate de un flux de nestăvilit
    fiindcă viaţa e un miracol, mirela
    viaţa e un miracol

    RăspundețiȘtergere
  3. Lucky, tu te-ai născut într-adevăr poet! :)
    Iar eu te citesc mereu cu încântare!

    Salutări de la Grişka, care e un somnoros :)

    RăspundețiȘtergere
  4. dragă vero, dragă grişka
    soarele a răsărit şi a apus de câteva ori
    în tina pustei bănăţene
    până să apuc eu să vă răspund la mesaj
    vreau să ştiţi că aici toate lucrurile
    şi toate fiinţele sunt frumoase
    şi strălucesc în lumina de august
    de parcă le-ar plimba cineva
    prin praful roşu de acasă
    în căruţa regală cu stindard în formă de lopată
    şi ar face asta anume
    pentru prietenii de pretutindeni
    care se încumetă să citească în acest mileniu
    ceea ce numai apropiaţii îndrăznesc să numească
    poezie

    RăspundețiȘtergere
  5. da, într-un fel, e altă planetă
    în felul în care şi în măsura în care
    am translatat şi transplantat
    toate emoţiile copilăriei acolo
    în felul în care nu pot vorbi despre asta
    decât cu cei foarte puţini care au fost acolo
    cu cosmonauţii afectivi ai amintirii
    cu călătorii în timp şi spaţiu
    în placenta luminii
    şi cu prietenii mei virtuali care întreabă
    cu o inconfundabilă candoare
    despre toate treburile acestea
    care au legătură cu dorul şi cu nostalgia
    cu planeta mea personală
    pe care astronomii încă n-au descoperit-o
    dintr-o impardonabilă şi continuă
    eroare de calcul

    RăspundețiȘtergere
  6. TARE MULT MA BUCUR SA VAD CA MAI EXISTA OAMENI CARORA LE PLACE VIATA IN ADEVARATUL SENS.
    AM CRESCUT LA TARA SI STIU CAT DE DRAGALASE SUNT ANIMALELE DE CASA( DOMESTICE DE LANGA CASA), CAMPUL SI MUNCA PENTRU A NE ASIGURA EXISTENTA.
    CAND VAD ASEMENEA IMAGINI, TREC CU GANDUL IN COPILARIA CARE MA URMARESTE SI MA FACE FERICITA.
    MA BUCUR CA TE-AM INTALNIT !

    RăspundețiȘtergere