cugetări în lighean într-o zi de noiembrie

venise brusc toamna
într-o zi oarecare de noiembrie
ningea peste lume cu frunze de iederă
desprinse din zidul roş-înverzit
de un vânt adriatic
mi-am dat seama de asta
cu înţeleaptă resemnare
pe când îmi făceam veacul
în ligheanul portocaliu al Mamei
în spaţiul rotund şi cald
dintre două toropiri pe toate fotoliile
şi aşternuturile casei
în interstiţiul larg dintre două postări
mieunate pe blog
însă ce era să fac?
nu sunt eu stăpânul lumii
să pot derula înapoi caseta trecerii


am profitat atunci cu resemnare de ultimele clipe însorite
făcându-mi pe îndelete toaleta de la ora treisprezece
nepăsător la tot ceea ce se petrece în afara cercului meu
de plastic, de blană şi de sufleţel felin care toarce cuvinte
în vană şi în van pentru arborii şi graurii curţii
ca şi pentru toate fiinţele care pot să audă ritmul inimii,
căderea luminii peste toate formele mişcătoare
ale microuniversului în care se petrece întreaga acţiune


apoi o pală de vânt suflată din plămânii unui nevăzut zeu nărăvaş,
cu obrajii umflaţi de efortul demiurgic al întomnării,
cu buzele înroşite de încordarea boreică de la ceasul după-amiezii,
a început să-mi urnească mica barcă translucidă,
ca pe nişte ape de aer şi de vaier, deplasând-o rotit prin lume
rita poate confirma toate acestea cu un lătrat elocvent
doar era şi ea acolo, martor ocular cu coadă şi blană şi nas de copoi


ori poate că totul nu a fost decât un banal vis mitologic
privind lucrurile invers, din unghiul scepticului de la primărie
tot ce poţi vedea sunt un mâţ şi un câine într-o curte cu număr
de pe o stradă cu nume, dintr-un oraş cu blocuri şi uzine
în care nimeni nu mai încearcă de mult să inventeze poezia
în care visătorii au ieşit cu toţii la pensie şi stau mereu la coadă
pentru a încasa ultimul cupon al certitudinii existenţiale
mie oricum mi-e totuna, câtă vreme cunosc adevărul