ultimele ştiri despre mine însumi şi despre păsările fabuloase ale exteriorului

am privit o vreme prin geamul imperfect al exteriorului
încercând să înţeleg oarecum
ce se mai petrece pe-afară
ultimele ştiri au fost despre ninsoare
şi despre păsările fabuloase ale curţii
drumurile au îngheţat peste paşi
conservând dovezile existenţei
căldura prefăcută a oamenilor,
siluete negre care tot cară de colo-colo
bagajele zbaterii inutile
după un timp, răsuflarea mea a aburit
imaginile pe care cuvintele şi icoanele
încearcă zadarnic să le povestească
pentru trecătorii de pe poteca virtuală


totuşi, am putut distinge câte ceva prin neclarul gândurilor
o zburătoare malefică înghiţea o nucă adusă de furtună
în parcul cu căţei, jandarmi şi pensionari de la mureş
iar muzica răsuna insuportabil undeva în underground
eliberând în aer la fiecare rotire sincopată a discului de vinil
câte un vasilisc, câte o aspidă, câte un cântec al cucuveauă-lliei
şi-n general toate speciile de zburătoare pe cale de dispariţie
cum ar fi pasărea calandrinon, pasărea roc şi chiar pasărea phoenix


am vrut să închei prematur această nouă dezvăluire de presă
destinată felinelor şi ornitologilor de pretutindeni
însă, la o privire mai atentă, am putut observa în exclusivitate
pentru prietenii mei care n-au apucat încă să mă înţeleagă
cum o ciocănitoare antigravitaţională consuma încetul cu încetul
o creangă oarecare din bradul numărul doi al curţii mele regale
tulburând liniştea acestui cartier mic şi cât se poate de burghez
locuit însă numai de suflete insolvabile sau proletare


de la balconul vecin al unor mult mai înalte aspiraţii intelectuale,
prin simetriile balustradei lucrate de un artist înfrigurat şi anonim,
un motan mai stufos şi poate mai înţelept decât mine
observa la rându-i scenele captivante ale aceluiaşi spectacol ad-hoc
în tresărirea înceată, misterioasă a pupilelor sale dilatate
am putut distinge zborul final al tuturor păsărilor acestei poveşti
către un cuib imaginar, plin de ciocuri deschise către cer
pe care nu le mai hrănise nimeni de atâta amar de vreme

literatură de sertar despre duplicitate, conlocuire şi umbrele de companie

după o chinuitoare aşteptare
am hotărât să vă fac cunoscut
acest adevăr duplicitar,
această uluitoare descoperire
poate mai şocantă chiar
decât cea a fotografului tăcut
din blow-up:
eu sunt singurul motan din lume
care deţine două umbre,
una într-atât de umană
şi cealaltă într-atât de felină
încât îţi vine să miauni
şi să vorbeşti deodată
pentru toţi spectatorii perplecşi
ai acestei reprezentaţii virtuale
cu geometrii monotone
şi soare blând de februarie


cât despre rita, colocatara mea despre care unii, mai răutăcioşi,
afirmă că ar aparţine totuşi speciei canine, am putut constata
în cadrul unei şedinţe foto organizate în curtea casei
că atât dânsa, cât şi umbra sa absolut unică
au ieşit de curând din convalescenţă, dezbărate de gulerul alb
pe care doctorul nostru personal obişnuieşte să-l pună pacienţilor
dintr-o pornire sadică pe care sincer, dar sincer,
cu toată silinţa, bunăvoinţa şi străduinţa, nu pot s-o înţeleg defel

nu ştiu dacă pot să explic asta, însă mereu se întâmplă astfel:
undeva, într-o odaie caldă, există o masă ovală pe care doarme
un motan înţelept, înconjurat de blândeţea zilei şi a nopţii,
de răsuflarea oarecum canină a unui personaj maro lungit pe gresie
între cei doi există o anumită distanţă de siguranţă
făcând fericirea conlocuirii nu numai dezirabilă, ci şi posibilă
sub ochii biografului personal care-şi ascute creioanele şi zoom-ul


cu toţii ţinem prin sertare gândurile ilustrate ale trecutului
albume de familie, discuri de vinil şi ştampile cu inimioare
uneori îmi place să mă joc printre ele cu aerul că aparţin şi eu
aceleiaşi nostalgii bine documentate din care se compune memoria
cineva se apropie atunci tiptil şi mă închide acolo pe nevăzute
iar umbra mea dublă continuă să alerge în lumina exterioară
imortalizând întâmplările în aceste imagini, în aceste cuvinte