literatură de sertar despre duplicitate, conlocuire şi umbrele de companie

după o chinuitoare aşteptare
am hotărât să vă fac cunoscut
acest adevăr duplicitar,
această uluitoare descoperire
poate mai şocantă chiar
decât cea a fotografului tăcut
din blow-up:
eu sunt singurul motan din lume
care deţine două umbre,
una într-atât de umană
şi cealaltă într-atât de felină
încât îţi vine să miauni
şi să vorbeşti deodată
pentru toţi spectatorii perplecşi
ai acestei reprezentaţii virtuale
cu geometrii monotone
şi soare blând de februarie


cât despre rita, colocatara mea despre care unii, mai răutăcioşi,
afirmă că ar aparţine totuşi speciei canine, am putut constata
în cadrul unei şedinţe foto organizate în curtea casei
că atât dânsa, cât şi umbra sa absolut unică
au ieşit de curând din convalescenţă, dezbărate de gulerul alb
pe care doctorul nostru personal obişnuieşte să-l pună pacienţilor
dintr-o pornire sadică pe care sincer, dar sincer,
cu toată silinţa, bunăvoinţa şi străduinţa, nu pot s-o înţeleg defel

nu ştiu dacă pot să explic asta, însă mereu se întâmplă astfel:
undeva, într-o odaie caldă, există o masă ovală pe care doarme
un motan înţelept, înconjurat de blândeţea zilei şi a nopţii,
de răsuflarea oarecum canină a unui personaj maro lungit pe gresie
între cei doi există o anumită distanţă de siguranţă
făcând fericirea conlocuirii nu numai dezirabilă, ci şi posibilă
sub ochii biografului personal care-şi ascute creioanele şi zoom-ul


cu toţii ţinem prin sertare gândurile ilustrate ale trecutului
albume de familie, discuri de vinil şi ştampile cu inimioare
uneori îmi place să mă joc printre ele cu aerul că aparţin şi eu
aceleiaşi nostalgii bine documentate din care se compune memoria
cineva se apropie atunci tiptil şi mă închide acolo pe nevăzute
iar umbra mea dublă continuă să alerge în lumina exterioară
imortalizând întâmplările în aceste imagini, în aceste cuvinte