dare de seamă felină despre suferinţele canine ale ritei

îl ştiţi pe veterinarul acela bărbos
căruia prietenii îi spun silviu
în zilele cu chiciură şi alte intemperii
ale acestui anotimp al animalelor mici
în care locuim de la o vreme cu toţii?
pe silviul uşor vesel, uşor trist
mirosind a leacuri profesionale
care te ajută cu o injecţie bine ţintită
să nu treci styxul şi alte ape finale
care duc în locul întunecos despre care nu mai ai ce povesti?
pe cel care a strecurat-o pe rita
în pâlnia unui guler al suferinţei şi vindecării?


îmi vine să mă ascund în spatele propriilor labe şi gheare şi mustăţi
când vă povestesc toate acestea, aparent cu o detaşare mâţească
de teama să nu mi se întâmple şi mie această convalescenţă canină
la care a fost supusă colega mea de pat, odaie şi blog
cu care împart de un cincinal încoace toate întâmplările şi poveştile
în care silviu reprezintă întotdeauna personajul cu coasă şi bisturiu
gata să intervină în vieţile noastre pentru a înlocui cu o tăietură
suferinţele cu fericirea, durerea cu mângâierea

şi poate că în ultimele zile eu am fost martorul tăcut
nu atât al unei poveşti despre o intervenţie chirurgicală
la piciorul stâng din spate al ritei, din motive de refacere
a unor ligamente rupte şi de alungare a unor artroze
cât al unor alinări la care orice animal mic şi mijlociu poate să spere
sub mâinile de taumaturg ale celui mai silviu dintre noi
omul care ştie să asculte cu stetoscopul ritmurile oricărei inimi
fie ea şi de hamster cât se poate de nesemnificativ


altfel, ne-am distrat foarte bine cu toţii în ultima vreme
în vreme ce rita răcnea cu ţipăt de moarte şi abandonare finală
silviu îi tăia imperturbabil firele operaţiei cu şuriul doftoricesc
pe aceeaşi masă cu sfeşnice şi vinuri de bordeaux
la care clubul vestik îşi ţine marile degustări de ianuarie
şi după un timp, fireşte, rita a văzut că e bine
drept pentru care şi-a reluat prostul obicei să mă alerge
pe sub mesele şi scaunele mic-burgheze ale casei