joi, 30 iunie 2011

vânare de vânt şi de aripi în iarba înaltă a propriului meu regat

sunt stăpânul crud al propriului regat
şi tot ce mişcă pe teritoriul meu
de câteva sute de metri pătraţi
în adânc, pe pământ ori în aer
îmi aparţine numai mie
cu drept de viaţă şi de moarte

am prins aşadar nişte aripi în iarbă
se zbăteau ca o jucărie chinezească
de la magazinul de doi lei
şi n-am putut să-mi înfrânez plăcerea de a ţine în gheare inima altcuiva, aripile altcuiva,
destinul vreunei vietăţi minuscule
care n-a învăţat prea bine să zboare


deasupra casei, într-o zonă mai îndepărtată şi mai greu accesibilă
şi care, după cum am decretat cândva, tot mie îmi aparţine
un guguştic se sprijinea în aripa încă neînhăţată de vreo gheară
din unghiul meu terestru, după o scurtă evaluare a target-ului
mi-am zis că nu merită efortul unei alte vânători feline
şi cred că la asta se gândea şi ea, zburătoarea cenuşie
care-şi face cuib de când lumea în brazii curţii mele regale
să spunem că asta se numeşte un act de clemenţă din partea mea


cred că ritei, nesupusei care-şi face de lucru între graniţele mele,
nu-i păsa nici cât negru sub unghie de cele întâmplate
de vreme ce dormea în lumea sa onirică populată cu oase gigant
şi alte pofte şi viziuni canine la care nici nu vreau să mă gândesc
de teamă să nu-mi stric de unul singur buna dispoziţie
trebuie să chem vrăjitorii s-o transforme cândva în broscuţă
ori în altă jucărie orăcăitoare cu care să-mi fac mendrele
până când nu mai e în stare să se zbată, ţipând ca din gură de şarpe


mi-am dat seama la urmă, când stăteau să mi se termine cuvintele
că pe laba mea albă, cu ghearele ascunse în sfârşit în perniţe
se odihnea o vrabie cu aripile strânse şi inima cât un purice
care a uitat să mai sară, care a uitat să mai bată
şi chiar dacă v-am întristat pe toţi cu lipsa logică de happy end
trebuie să mă credeţi pe cuvânt: am părăsit victima în iarbă
şi când m-am întors la locul faptei, n-am mai găsit nici un trup,
ci doar bătaia imperceptibilă de aripi a zborului către o altă poveste

luni, 20 iunie 2011

postare cu ioana dark şi fiarele blânde ale ţinutului poeziei

viaţa e singura poezie
cu oameni, basseţi şi grătare în iarbă
cu câinii-lupi ai îndepărtării de acasă
întotdeauna putem fi fericiţi
în dansul cu tâlc al fiarelor blânde
clipele trebuie uzate, trebuie înţelese
ca nişte secvenţe surprinse
de marele fotograf anonim ce expune
pentru plăcerea unicului său ochi

dar cu cine să miauni, să latri şi
să urli despre toate acestea
fără-de-teama bunului hingher de serviciu?


în braţele calde ale mamei tuturor fiinţelor şi lucrurilor
poate încăpea orice vietate omenească, fie ea şi un teckel sârmos
cufundat într-o stare de siguranţă şi beatitudine fără de margini
şi totuşi nu vei putea şti sigur niciodată
cine pe cine apără şi cine pentru cine e în stare să sape o cale
până la celălalt capăt al pământului şi să alunge broaştele iritante
care clatină această mare piatră rotundă, incandescentă

şi da, între atâta seninătate şi pace umano-canină
ar mai fi de pomenit aici şi mâţa numită inspirat ioana dark
care-şi plimbă cu sfială fiinţa printre bicicletele de carbon
ale stăpânului casei şi ţinutului tuturor acestor întâmplări
pe locul în care altădată se juca mereu cu fluturii inocenţi ai lămpii
motanul kenzo a cărui inimă a încetat din senin să mai bată
altundeva decât în spaţiul absolut virtual al acestei poveşti


la urmă trebuie să înfăţişez-câinele călăuză şi pe prietenul său
cu bandană şi vag damf de tincturi veterinare
privind în tandem spectacolul unui apus oarecare de iunie
aşteptând fiecare de la celălalt să i se dea comanda
aducerii mingii de foc aruncate de cineva în fiecare seară
în grădina vecinei grijulii şi nedumerite
cu care poţi conversa despre preţuri, vreme şi soartă
prin gardul de lătezi al acestei margini de lume