vineri, 29 octombrie 2010

am zburat pe cazemată alături de singurul uliu al copilăriei

dacă v-aţi neliniştit cumva
în legătură cu mine
cu această lungă absenţă
din lumea neonică a cuvintelor
trebuie să vă spun că am fost
şi voi fi puţin dus
cu sofisticate treburi nonprofit
care nu suferă amânare
cum ar fi pozarea uliului cenuşiu
al copilăriei pierdute
urmăritorul de altădată
al umbrei mele miniaturale
şi al motoarelor cu navetişti
mirosind a rpr şi ţigări naţionale
care făceau un număr infinit de curse
între sat şi platformele industriale


pasărea câmpiei mele bănăţene
care stăpâneşte ţinutul voluptos al amintirii
am regăsit-o pe o cruce albă la poalele şumigului
urmărindu-mi mişcările cu ochii şi cu aripile gata de zbatere
între două puncte ale călătoriei mele de voyeur
asemenea unui spirit vizual reîncarnat
pus să mă vegheze şi să mă apere de propriile fantasme
de Cineva mai cuprinzător şi mai blând


am surprins-o pentru o clipă cu aripile strânse
pe cazemata construită de penultimul dictator
într-un joc al războiului care trebuia mereu să înceapă
însă n-a mai făcut-o niciodată
de parcă a dat Cineva un decret ca moartea să lovească în altă parte

păsării copilăriei mele cu ochi imenşi şi pătrunzători
şi plini de înţelepciunea a tot ce mişcă sub ei
i-am desenat imaginea într-o sumă de biţi şi pixeli
precum o icoană necanonică a propriei aspiraţii de zbor

aş vrea să mă strecor o vreme în pielea ei acoperită de puful planării
să pot tăia aerul pustei bănăţene
în scurte călătorii între copilărie şi moarte
observând, compătimind şi savurând totul
zbuciumul brownian al oamenilor
peisajele cu fiare şi căprioare încă nesacrificate
lumea ca o victimă a propriei sale diversităţi


uliul copilăriei numit cobăţ m-a privit în ochi
acordându-mi o audienţă de câteva secunde
în miezul privirii sale supraterestre
lăsând aparatul foto să înregistreze totul
înainte să părăsească buncărul de muşchi şi de beton
către o destinaţie plină de mister
în golul lăsat de zbaterea aripilor am putut să disting
holograma propriei fiinţe lansate într-o urmărire
cu final necunoscut

luni, 18 octombrie 2010

aş vrea să nu pleci încă, să mai mieunăm şi să mai toarcem împreună

poate că multă vreme nu aş mai fi înşirat cuvinte,
aci, pe foaia albă cu mulţi pixeli
la care scrii apăsând pe rând pe nişte litere de plastic impersonale
potrivit unei magii nemaiîntâlnite,
dacă nu mi s-ar fi întristat prietenii
din pricina unei despărţiri neaşteptate
s-a întâmplat într-o seară de toamnă
când soarele începuse să apună
în spatele gardului de la marginea lumii afective a lui silviu,
oblojitorul tuturor căţeilor, pisicilor şi aricilor de pe pământ
ne-am dat seama cu toţii
că inima motanului kenzo
pur şi simplu a-ncetat să mai bată


poate că îşi consumase toate impulsurile
iar joaca trebuia să continue într-o altă dimensiune
în care să încapă şi prezentul, şi amintirile,
întinderea pe gresie alături de amicii zâmbitori şi fără de coadă,
şedinţele foto cu ochi mari şi tuburi care se închid/deschid
precum clipirea unei clipe de graţie
toate trebuia mutate pe planeta pufoasă a pisicilor british shorthair
potrivit unor legi la fel de inexorabile ca şi apusul soarelui
la ceasul anume al aruncării cu praf de stele


la capătul scării se află mereu stăpânul providenţial şi nebărbierit
mirosind a medicamente şi tincturi care alungă durerea
cu care poţi să faci schimb de atingeri şi de răsuflări
cu care poţi vorbi despre orice în nopţile de singurătate
în limba fiinţelor care ştiu să sufere şi să spere
împreună puteţi vâna fluturii şi moliile acestui peisaj domestic
zbaterea lentă a oricăror aripi în jurul unei lumini anume
pe orbita căreia, în chip firesc şi inevitabil, e loc pentru toată lumea


aş vrea să nu pleci încă, să mai mieunăm şi să mai toarcem
împreună pe gresia caldă şi în veacul pisicesc care urmează
să ne suim la etajul misterios al casei, să răsturnăm nişte lucruri
şi în general ordinea supărătoare a secundelor
din care cineva s-a gândit să alcătuiască toate poveştile frumoase
aş vrea să ne facem culcuş în aceste imagini şi cuvinte
şi să plutim o vreme cu ele, ca nişte călători pe covorul fermecat
deasupra tristeţilor şi despărţirilor care ne-au fost hărăzite