joi, 30 septembrie 2010

autograf de la singurul sfinx al propriei curţi


nu am nici o urmă de îndoială
sunt singurul sfinx al propriei curţi
cu mustăţi şi sprâncene arcuite
cu gheare şi blană alb-negru
în stilul sauvage natural
şi-mi trăiesc propria clipă de eternitate
pe piedestalul unei balustrade
mirosind a whiskas şi a mămică umană
ba chiar se întâmplă să am
şi fotograf la scară
pregătit să surprindă şi să colporteze
toate momentele esenţiale
ale fascinatei mele vieţi mele pisiceşti
derulate ca o toarcere reuşită


la un zoom mai atent, paparazzo-ul care pândeşte în umbră
îmi dezvăluie pupilele contractate, de stăpân vremelnic al inelului
privirea de prădător cuminte, cu resortul tras pentru o vreme
ochii în care se oglindesc minuscul brazii şi cerul de acasă
zborul vrăbiilor încă nevânate, liliecii necunoscuţi ai înserării
sălciile foşnitoare ale mureşului, chipuri de oameni grăbiţi...
lui îi pozez detaşat, cu relaxare de fotomodel încă nelansat
ascunzându-mi intenţiile atavice în spatele acestei atitutini blajine


pozarul mută detaliul apoi pe organul flerului şi al adulmecării
cu care cercetez lumea înaintea fiecărei degustări carnivore
în blana fină de sub ochi se ascund rănile luptelor trecute şi viitoare
în nări păstrez memoria mirosurilor din paradis
sub limbă ţin captive 1001 de gusturi care mi-au încântat papilele
sunt o fiinţă senzorială, din capătul cozii până în vârful urechilor
şi tot ce mă atinge, o mână, o imagine, un foşnet, o odoare
se transformă în propriile cuvinte pe un blog oarecare


de fapt, dacă nimeriţi zoom-ul cel bun pe complicatul aparat digital
prin care observaţi cu toţii lumea de la o vreme încoace
vă veţi da seama că eu păzesc uşa enigmatică a casei
şi pun întrebări şi ghicitori fără de răspuns curioşilor bipezi
iar ghearele ies uşor din perniţe, dintr-un impuls lent dar irezistibil
până la urmă, asta e forma mea de comunicare cu toţi cei care exclamă previzibil: "vai, ce pisică frumoasă!"
pe epidermele lor mă semnez cu frumoase dâre de culoare sângerie

marți, 21 septembrie 2010

mi-am făcut cuib în tristeţea vişinului

mi-am făcut cuib în tristeţea vişinului
în crengile pomului doborât
cu tot cu viţa-de-vie care crescuse
agăţându-se de crengile sale uscate
cu încăpăţânare de viaţă
şi de înălţare necontenită

într-un fel, toarcerea mea aparentă
e un plâns care nu poate fi strecurat
sub nici un chip într-un fişier audio
pentru urechile omenirii sensibile
numai cuvintele se aud înlăuntrul
acestor semne înşirate unul după altul
cu o logică anume
cu o muzică anume, compusă
pentru clapele unui instrument baroc
încă neinventat


era o sâmbătă cenuşie de toamnă iscată prematur
când una din ramurile bătrânului vişin care-mi străjuia curtea
s-a prăbuşit din senin peste lume şi peste pomii tineri
crescuţi neverosimil printre borduri şi pavele
meşterul care zideşte şi repară toate imperfecţiunile lumii
cum ar fi părăginirea, igrasiile şi decrepitudinea
a fost chemat de urgenţă să facă ordine cu drujba sa plină de stihl
mai mult o coasă alimentată cu încrâncenare şi benzină


din toată splendoarea florală de altădată, din raiul de alb parfumat
al tuturor primăverilor existenţei sale
nu au mai rămas decât nişte lemne bune de foc
şi câţiva saci cu crengi şi cu frunze sprijiniţi de un arbore încă viu
nu mai am unde să mă joc, nu mai am unde să mă sui
şi rita percepe golul imens din sufletul meu, cu miros de drujbă
în care nu va mai înflori şi rodi niciodată vişinul măreţ al curţii
prietenul meu vegetal, pădurea mea de cedri în care vânam lei

în umbra înserării, prin conturul nevăzut al coroanei căzute
ochiul aparatului digital poate surprinde acum
zborul unui avion către luminile unei piste
planarea lină a acestei maşinării, precum plecarea unui suflet
într-o călătorie neprevăzută către un acasă neştiut
la urmă se aşterne liniştea şi licăresc stelele
pe care le aprinde mereu cineva la capătul poveştii
parcă anume ca să alunge tristeţea nopţii şi a despărţirii