marți, 30 noiembrie 2010

fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit

nu e mare lucru de povestit
decât că fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit
care i potriveşte ca o mănuşă
trupului şi sufletului explorator

din locul acela poţi privi relaxat
toată nebunia din jur
stahanovismul existenţei
obsesia câştigului şi a plusvalorii
materialismul ţipător al indivizilor

între două închideri de pleoapă
somnul îţi poate aduce iluzia unei
planete mai bune
vise cu păsări şi aripi fragede
care ţi se cuvin numai ţie


nu e mare scofală, păianjenii oricum continuă să ţeasă firul undiţei
peştii cei mari îi înghit mereu cu plăcere pe cei mici
şi cu toţii sfârşesc în burta bavareză a marelui pescar anonim
poate că gândirea şi contemplaţia ajută mai mult decât acţiunea
nemişcarea decât zbaterea, aşteptarea decât motivul plecării
câtă vreme la capătul fiecărui fir se află o capcană
pentru fiecare fiinţă care urmează să pice în ea


toate frunzele au căzut dintr-odată la geamul pivniţei
al odăii locuite de păianjeni, calculatoare şi vinuri
se joacă vântul cu ele rotindu-le prin aerul tuturor
ca nişte jucării ale unui final mereu anunţat
îmi vine să mă ascund în butoiul cu arome străvechi
şi carii încă nedescoperite de cercetătorii ochelarişti ai tristeţii
să prind în gheare şi în privire micile vietăţi ale trecerii
insectele şi miriapozii care şi-au făcut culcuş în alveolele timpului


cineva a sorbit deja toate vinurile şi toate taninurile
licorile corpolente ale acestei toamne şi ale toamnelor trecute
lăsând în urmă un număr nedefinit de pahare întoarse
din care pot să adulmec gloria unei cunoaşteri pierdute
mirosurile camerei interzise, buchetul picăturii finale
iar eu mă mişc încet, felin, printre jaloanele transparente
de teamă să nu sparg ceva, să nu-mi fie descoperite urmele
de criminaliştii bunului simţ şi ai cumpătării corecte politic


din unghiul meu de vedere, din sertarul cu blană şi pupile discrete
în care torc şi aştept întâmplări memorabile şi clipe de graţie
se văd şoriceii neprinşi cum aleargă înnebuniţi de ideea urmăririi
micile vietăţi pentru care există mereu un prădător flămând
din fericire pentru ei, nu mai sunt eu acela
şi asta nu din pricina tocirii ghearelor şi adormirii reflexelor
ci dintr-un imbold mai profund, mai greu de înţeles
al cărui tâlc nu sunt sigur că merită să vă daţi osteneala
a-l pătrunde

joi, 11 noiembrie 2010

cugetări în lighean într-o zi de noiembrie

venise brusc toamna
într-o zi oarecare de noiembrie
ningea peste lume cu frunze de iederă
desprinse din zidul roş-înverzit
de un vânt adriatic
mi-am dat seama de asta
cu înţeleaptă resemnare
pe când îmi făceam veacul
în ligheanul portocaliu al Mamei
în spaţiul rotund şi cald
dintre două toropiri pe toate fotoliile
şi aşternuturile casei
în interstiţiul larg dintre două postări
mieunate pe blog
însă ce era să fac?
nu sunt eu stăpânul lumii
să pot derula înapoi caseta trecerii


am profitat atunci cu resemnare de ultimele clipe însorite
făcându-mi pe îndelete toaleta de la ora treisprezece
nepăsător la tot ceea ce se petrece în afara cercului meu
de plastic, de blană şi de sufleţel felin care toarce cuvinte
în vană şi în van pentru arborii şi graurii curţii
ca şi pentru toate fiinţele care pot să audă ritmul inimii,
căderea luminii peste toate formele mişcătoare
ale microuniversului în care se petrece întreaga acţiune


apoi o pală de vânt suflată din plămânii unui nevăzut zeu nărăvaş,
cu obrajii umflaţi de efortul demiurgic al întomnării,
cu buzele înroşite de încordarea boreică de la ceasul după-amiezii,
a început să-mi urnească mica barcă translucidă,
ca pe nişte ape de aer şi de vaier, deplasând-o rotit prin lume
rita poate confirma toate acestea cu un lătrat elocvent
doar era şi ea acolo, martor ocular cu coadă şi blană şi nas de copoi


ori poate că totul nu a fost decât un banal vis mitologic
privind lucrurile invers, din unghiul scepticului de la primărie
tot ce poţi vedea sunt un mâţ şi un câine într-o curte cu număr
de pe o stradă cu nume, dintr-un oraş cu blocuri şi uzine
în care nimeni nu mai încearcă de mult să inventeze poezia
în care visătorii au ieşit cu toţii la pensie şi stau mereu la coadă
pentru a încasa ultimul cupon al certitudinii existenţiale
mie oricum mi-e totuna, câtă vreme cunosc adevărul