literatură de sertar despre duplicitate, conlocuire şi umbrele de companie

după o chinuitoare aşteptare
am hotărât să vă fac cunoscut
acest adevăr duplicitar,
această uluitoare descoperire
poate mai şocantă chiar
decât cea a fotografului tăcut
din blow-up:
eu sunt singurul motan din lume
care deţine două umbre,
una într-atât de umană
şi cealaltă într-atât de felină
încât îţi vine să miauni
şi să vorbeşti deodată
pentru toţi spectatorii perplecşi
ai acestei reprezentaţii virtuale
cu geometrii monotone
şi soare blând de februarie


cât despre rita, colocatara mea despre care unii, mai răutăcioşi,
afirmă că ar aparţine totuşi speciei canine, am putut constata
în cadrul unei şedinţe foto organizate în curtea casei
că atât dânsa, cât şi umbra sa absolut unică
au ieşit de curând din convalescenţă, dezbărate de gulerul alb
pe care doctorul nostru personal obişnuieşte să-l pună pacienţilor
dintr-o pornire sadică pe care sincer, dar sincer,
cu toată silinţa, bunăvoinţa şi străduinţa, nu pot s-o înţeleg defel

nu ştiu dacă pot să explic asta, însă mereu se întâmplă astfel:
undeva, într-o odaie caldă, există o masă ovală pe care doarme
un motan înţelept, înconjurat de blândeţea zilei şi a nopţii,
de răsuflarea oarecum canină a unui personaj maro lungit pe gresie
între cei doi există o anumită distanţă de siguranţă
făcând fericirea conlocuirii nu numai dezirabilă, ci şi posibilă
sub ochii biografului personal care-şi ascute creioanele şi zoom-ul


cu toţii ţinem prin sertare gândurile ilustrate ale trecutului
albume de familie, discuri de vinil şi ştampile cu inimioare
uneori îmi place să mă joc printre ele cu aerul că aparţin şi eu
aceleiaşi nostalgii bine documentate din care se compune memoria
cineva se apropie atunci tiptil şi mă închide acolo pe nevăzute
iar umbra mea dublă continuă să alerge în lumina exterioară
imortalizând întâmplările în aceste imagini, în aceste cuvinte

autograf de la singurul sfinx al propriei curţi

nu am nici o urmă de îndoială
sunt singurul sfinx al propriei curţi
cu mustăţi şi sprâncene arcuite
cu gheare şi blană alb-negru
în stilul sauvage natural
şi-mi trăiesc propria clipă de eternitate
pe piedestalul unei balustrade
mirosind a whiskas şi a mămică umană
ba chiar se întâmplă să am
şi fotograf la scară
pregătit să surprindă şi să colporteze
toate momentele esenţiale
ale fascinatei mele vieţi mele pisiceşti
derulate ca o toarcere reuşită


la un zoom mai atent, paparazzo-ul care pândeşte în umbră
îmi dezvăluie pupilele contractate, de stăpân vremelnic al inelului
privirea de prădător cuminte, cu resortul tras pentru o vreme
ochii în care se oglindesc minuscul brazii şi cerul de acasă
zborul vrăbiilor încă nevânate, liliecii necunoscuţi ai înserării
sălciile foşnitoare ale mureşului, chipuri de oameni grăbiţi...
lui îi pozez detaşat, cu relaxare de fotomodel încă nelansat
ascunzându-mi intenţiile atavice în spatele acestei atitutini blajine


pozarul mută detaliul apoi pe organul flerului şi al adulmecării
cu care cercetez lumea înaintea fiecărei degustări carnivore
în blana fină de sub ochi se ascund rănile luptelor trecute şi viitoare
în nări păstrez memoria mirosurilor din paradis
sub limbă ţin captive 1001 de gusturi care mi-au încântat papilele
sunt o fiinţă senzorială, din capătul cozii până în vârful urechilor
şi tot ce mă atinge, o mână, o imagine, un foşnet, o odoare
se transformă în propriile cuvinte pe un blog oarecare


de fapt, dacă nimeriţi zoom-ul cel bun pe complicatul aparat digital
prin care observaţi cu toţii lumea de la o vreme încoace
vă veţi da seama că eu păzesc uşa enigmatică a casei
şi pun întrebări şi ghicitori fără de răspuns curioşilor bipezi
iar ghearele ies uşor din perniţe, dintr-un impuls lent dar irezistibil
până la urmă, asta e forma mea de comunicare cu toţi cei care exclamă previzibil: "vai, ce pisică frumoasă!"
pe epidermele lor mă semnez cu frumoase dâre de culoare sângerie

şedinţă foto cu fazanul cetăţii

m-am plimbat o vreme
prin împrejurimi
cu ochii dilataţi şi atenţi
la zbuciumul colorat al lumii
am ocolit cetatea aradului
în salturi feline
trecând mureşul cel mare
pe podul din fier tremurător
de pe care poţi privi lumea
în toată splendoarea diversităţii sale
am dat zoom privirii
încercând să captez esenţialul
tuturor acestor întâmplări browniene
din care cineva a decis că trebuie
să ni se compună existenţa
de la un capăt la altul



râul curgea spre aceeaşi mare, oamenii goneau către aceleaşi iluzii
fazanul splendid mă privea din ierburi
cu o curiozitate crescândă dar precaută
ciugulind în răstimpuri iarba crescută pe zidurile cetăţii vauban
apărea şi dispărea, pe distanţe de sute de metri
urmărindu-mi mişcările, ascultându-mi respiraţia şi bătăile inimii
ca şi cum ar fi dorit să intrăm în comunicare
ca şi cum ar fi avut ceva esenţial de povestit
pentru toţi cei care pot să înţeleagă

fazanul e zeul cetăţii vauban care ascunde atâtea secrete
pe care cresc macii de mai şi iarba dintotdeauna a tristeţii
păscută de vacile roz ce n-au făcut reclamă la nici o ciocolată
cu foişoare de tablă şi turnuri de apă în ruină
cu ziduri ciuruite de amintirea atâtor războaie
pierdute şi câştigate întotdeauna de cineva
cu biserică din ale cărei turle cresc buruieni şi arbori
deasupra batalionului mixt româno-maghiar care
bate pas de defilare pe platou fără un scop anume

când soarele tocmai cobora incandescent în copaci
ne-am privit o vreme în ochi, ca două vietăţi înspăimântate
de obrăznicia gălăgioasă a lumii
tirurile zguduiau şoseaua douăzeci de metri mai încolo
joggerii treceau nepăsători în tricourile lor de firmă
încălzindu-şi muşchii chinuiţi la vreo sală de forţă
fazanul cetăţii s-a ascuns apoi în iarba grasă
sub ochii santinelei plictisite, care nu înţelege nimic
din această poveste neprevăzută de nici un regulament

sunt propria mea instituţie

sunt propria mea instituţie, prieteni
dacă îmi doresc cu adevărat,
pot oricând poza imperial
în natură statică
cu lucky motanul şi măr
eu concep designul existenţei mele
şi tot eu apăs butonul aparatului foto
transferând apoi fotografiile
în mii de foldere aurii
cu nume de pisici, de ţări,
de zei de mult uitaţi
apoi las toate aceste stări să se aşeze
undeva în sufletul viu, nedigital,
al fiinţei mele
care în acest veac de pixeli
se întâmplă să fie
cu gheare, mustăţi şi coadă


după un timp care se măsoară în răsărituri şi apusuri
în vise repetabile, de nepovestit aici şi acum
încep să torc cuvintele, să compun muzica sferelor şi a merelor
dacă vreau, în clipa aceasta pot aduce aici, în faţa tuturor
printr-o magie inocentă, fără instincte carnivore
chiar şi sticleţii zgribuliţi de pe malul nordic al mureşului
îi pot face să cânte pentru o clipă melodia sălbăticiei citadine
serenada de martie a singurătăţii


dacă voiesc şi mai mult decât atât, pot decupa din cadrul bucolic
cu cetate vauban şi stâlpi de înaltă tensiune
raţele sălbătice pentru care aradul reprezintă ţările calde
le pot linkui şi trimite cu viteza luminii
prietenului meu răzvan din new york
al cărui viitor socru italian face vin de casă sangiovese
în garajul său suprarealist de la piciorul lui brooklyn bridge
în chip minunat şi surprinzător chiar şi pentru un român


un stârc cenuşiu aşteaptă totuşi primăvara în arborii dezgoliţi
în liniştea încă netulburată de gloanţele militarilor din cetate
asimetrie vie, pulsândă, cu cioc, ramuri şi pene
deasupra a două linii paralele prin care goneşte curentul
spre blocurile de oameni cu câte-o fereastră vag luminată
pe care ochiul păsării dă zoom din când în când
mai mult din plictiseală decât din precauţie
ca şi cum n-ar mai fi rămas nimic nou de descoperit
în sfera umanităţii de colivie

apoi întorc lumea la 90 de grade, mă culcuşesc în faţa monitorului
şi continui să dorm în lumea stick-urilor şi cablurilor
ca şi cum toate ar fi conectate la propriul meu trup
printr-o nevăzută reţea de usb-uri şi mufe fermecate
de ultimă generaţie şi de cât se poate de mare viteză
prin care curg biţii existenţei şi reprezentării mele
între două postări istovitoare, de la ora trei noaptea,
pe blogul cu mâţi, sticleţi şi raţe şi măr încă nemuşcat