dare de seamă felină despre suferinţele canine ale ritei

îl ştiţi pe veterinarul acela bărbos
căruia prietenii îi spun silviu
în zilele cu chiciură şi alte intemperii
ale acestui anotimp al animalelor mici
în care locuim de la o vreme cu toţii?
pe silviul uşor vesel, uşor trist
mirosind a leacuri profesionale
care te ajută cu o injecţie bine ţintită
să nu treci styxul şi alte ape finale
care duc în locul întunecos despre care nu mai ai ce povesti?
pe cel care a strecurat-o pe rita
în pâlnia unui guler al suferinţei şi vindecării?


îmi vine să mă ascund în spatele propriilor labe şi gheare şi mustăţi
când vă povestesc toate acestea, aparent cu o detaşare mâţească
de teama să nu mi se întâmple şi mie această convalescenţă canină
la care a fost supusă colega mea de pat, odaie şi blog
cu care împart de un cincinal încoace toate întâmplările şi poveştile
în care silviu reprezintă întotdeauna personajul cu coasă şi bisturiu
gata să intervină în vieţile noastre pentru a înlocui cu o tăietură
suferinţele cu fericirea, durerea cu mângâierea

şi poate că în ultimele zile eu am fost martorul tăcut
nu atât al unei poveşti despre o intervenţie chirurgicală
la piciorul stâng din spate al ritei, din motive de refacere
a unor ligamente rupte şi de alungare a unor artroze
cât al unor alinări la care orice animal mic şi mijlociu poate să spere
sub mâinile de taumaturg ale celui mai silviu dintre noi
omul care ştie să asculte cu stetoscopul ritmurile oricărei inimi
fie ea şi de hamster cât se poate de nesemnificativ


altfel, ne-am distrat foarte bine cu toţii în ultima vreme
în vreme ce rita răcnea cu ţipăt de moarte şi abandonare finală
silviu îi tăia imperturbabil firele operaţiei cu şuriul doftoricesc
pe aceeaşi masă cu sfeşnice şi vinuri de bordeaux
la care clubul vestik îşi ţine marile degustări de ianuarie
şi după un timp, fireşte, rita a văzut că e bine
drept pentru care şi-a reluat prostul obicei să mă alerge
pe sub mesele şi scaunele mic-burgheze ale casei

vis cu păsări şi zăpezi de altădată, sub lampa şcolarului

lumina cădea din toate părţile
pe chipul meu pufos şi îmblănit
cădea solară şi electrică şi dând dovadă de o oarecare neprihănire
scena era o foarte scurtă şi adevărată poezie în alb-negru
cu capsule de cerneală încă nevărsate
pe impresia generală de imaculare
cu vorbe încă nescrise în caietul cu pătrăţele şi picăţele
în computerul de ultimă generaţie
cineva îmi desena toate visele
cu creionul digital
colorând îndoielnic fundalul general
asta ca să ştie toţi curioşii ce mai fac


ar fi putut fi vorba, în opera onirică despre care se face vorbire aici,
despre dusele şi topitele şi cursele zăpezi de altădată
de păsările care zboară nesincronizat deasupra apelor nesigure
de faptul că nimeni nu se mai întreabă ce se întâmplă cu aripile
atunci când totul îngheaţă şi nu mai ai unde să înoţi ori să zbori
dar nu sunt sigur de asta, nu mai sunt sigur de subiectul
tuturor indiscreţiilor de faţă de care mă fac vinovat acum


ori poate că totul are o subtilă legătură cu vrabia zgribulită
pe care creatorul său a desenat-o aripioară cu aripioară,
fulg cu fulg, piuit cu piuit
într-un arbust îngheţat pe malul cărui râu vreţi voi
lăsând-o să tremure înlăuntrul unei fericiri relative
despre care unii ar putea crede că izvorăşte dintr-o precară
şi cât se poate de repetitivă libertate a speciei


soarele şi lampa au încălzit peisajul tuturor viselor mele
topind şi aburind şi condensând tot ce e de transformat
în aceste peisaje pe care-mi odihnesc formele feline
care sforâie şi tresar folosindu-se comic de burtă şi perniţe,
de ghearele retrase în teaca de lene şi somn
sincer, nu ştiu cum se sfârşeşte povestea viselor mele
până nu mă trezeşte brutal stăpânul tuturor accesoriilor de lumină
iar atunci parcă nici nu mai am chef să o povestesc