autograf de la singurul sfinx al propriei curţi

nu am nici o urmă de îndoială
sunt singurul sfinx al propriei curţi
cu mustăţi şi sprâncene arcuite
cu gheare şi blană alb-negru
în stilul sauvage natural
şi-mi trăiesc propria clipă de eternitate
pe piedestalul unei balustrade
mirosind a whiskas şi a mămică umană
ba chiar se întâmplă să am
şi fotograf la scară
pregătit să surprindă şi să colporteze
toate momentele esenţiale
ale fascinatei mele vieţi mele pisiceşti
derulate ca o toarcere reuşită


la un zoom mai atent, paparazzo-ul care pândeşte în umbră
îmi dezvăluie pupilele contractate, de stăpân vremelnic al inelului
privirea de prădător cuminte, cu resortul tras pentru o vreme
ochii în care se oglindesc minuscul brazii şi cerul de acasă
zborul vrăbiilor încă nevânate, liliecii necunoscuţi ai înserării
sălciile foşnitoare ale mureşului, chipuri de oameni grăbiţi...
lui îi pozez detaşat, cu relaxare de fotomodel încă nelansat
ascunzându-mi intenţiile atavice în spatele acestei atitutini blajine


pozarul mută detaliul apoi pe organul flerului şi al adulmecării
cu care cercetez lumea înaintea fiecărei degustări carnivore
în blana fină de sub ochi se ascund rănile luptelor trecute şi viitoare
în nări păstrez memoria mirosurilor din paradis
sub limbă ţin captive 1001 de gusturi care mi-au încântat papilele
sunt o fiinţă senzorială, din capătul cozii până în vârful urechilor
şi tot ce mă atinge, o mână, o imagine, un foşnet, o odoare
se transformă în propriile cuvinte pe un blog oarecare


de fapt, dacă nimeriţi zoom-ul cel bun pe complicatul aparat digital
prin care observaţi cu toţii lumea de la o vreme încoace
vă veţi da seama că eu păzesc uşa enigmatică a casei
şi pun întrebări şi ghicitori fără de răspuns curioşilor bipezi
iar ghearele ies uşor din perniţe, dintr-un impuls lent dar irezistibil
până la urmă, asta e forma mea de comunicare cu toţi cei care exclamă previzibil: "vai, ce pisică frumoasă!"
pe epidermele lor mă semnez cu frumoase dâre de culoare sângerie

cai albi şi pupeze portocalii în ţara lui tatabun

de fiecare dată e la fel
Tati se suie în corolla sau în yaris
şi părăseşte aradul
tăind-o spre sud prin timişoara
spre împărăţia satului său, ferendia
locul în care trăieşte
cel mai interesant dintre oameni
tatăl său, tatabun
ultimul ţăran autentic al lumii

nu ştiu de ce o face mereu,
ce anume îl mână
spre satul acela uitat de lume,
pierdut în geografie
ce nostalgie irezistibilă îl atrage
către acelaşi punct al existenţei sale


pretextul e că trebuie mereu să pozeze cai albi şi pupeze portocalii
egrete şi stârci printre pipirigii de la şemlacu mare
bibilici zise pirchiţe şi berze plouate în cuibul de înaltă tensiune
ba chiar şi ieduţi în iarba grasă din plaţul nu ştiu cui
mărturisesc că toate acestea sunt pe bune
nu e loc de nici o înşelăciune, nimeni nu trişează cu nimic
pupăza e autentică şi tocmai trecea drumul mare la şemlac
când Tati papparazzo a surprins-o cu ochiul canonului său


poate că unora li s-ar părea dezolant acest peisaj
pe care el îl străbate mânat de un dor anume
prin praful drumurilor precare de la poalele dealului şumigului
pe lângă cazematele care trebuiau să apere rpr-ul de tito
prin lanurile de grâu şi câmpiile de maci
pe lângă gările părăsite prin care trec motoare de pe vremea lui dej
lăsând la vatră ultimii navetişti cu bască şi ciorapi supraelastici
în patria trenului marinică care cândva ducea oamenii la făbrică


lucrurile şi fiinţele care ne pot face fericiţi pot fi adesea departe
în locul cu spini şi stâlpi de curent din care a început totul
uneori trebuie să facem cu toţii această călătorie în ţara lui tatabun
ultima oară l-am găsit senin în grădina sa a raiului
cu pomi, vie şi crumpi, ba chiar şi lobode în soare
mângâind un câine alb-negru în mijlocul tuturor acestor creşteri
şi purtând o şapcă murdară pe care scrie bănăţeanul
cea din urmă imagine e însă cea a copilului trecător şi întâmplător
acela care ar putea fi oricare dintre noi