sunt un pisic vegetal, din mine creşte trandafirul japonez al privirii

ştiu, ştiu că am mai scris
ştiu că am mai pozat despre asta,
despre propria mea încolăcire
în jurul trandafirului japonez
însă nicicum nu mă pot abţine
să o fac din nou şi din nou
aşa cum de altfel li se întâmplă
tuturor copiilor care încă n-au apucat
să crească mari şi serioşi
şi neîncăpători în jucăriile trecutului
la urma urmei, trebuie să-mi dedic
mie însumi, motanului-copil
măcar din când în când o postare
ca o poezie felină cocoţată în ghiveci
spre îndelunga zâmbire a fanilor
şi a duduilor afectuoase de pretutindeni

la ce m-oi fi gândind în postura aceasta aproape filosofică
în timp ce trunchiul creşte imperceptibil într-o direcţie concretă
iar păianjenii au început să-şi ţeasă pânzele invizibile
în jurul tuturor lucrurilor şi fiinţelor care compun existenţa?
la zbaterea cărei vrăbii încă neprinse în gheara alb-neagră,
la tremurul cărui şoarece citadin încă necăzut la datorie,
la aripile cărui fluture încă necaptiv zborului în jurul lămpii?
şi chiar de nu gândesc la nimic, privirea nu ţine oare loc gândului?


dacă te străduieşti suficient, poţi încăpea în locuri mai strâmte
decât propriul tău trup cu blană şi gheare şi mustăţi zburlite
te poţi face una cu cercul şi cu cerculeţul, cu geometria rotundă
pe care tot timpul ţi-o pune cineva la dispoziţie
de parcă planta ar creşte direct şi inevitabil din tine,
şi nu din centrul propriei sale existenţe exotice şi anodine
dacă te străduieşti, poţi deveni cândva şi tu un cerculeţ cu coadă


şi mai ştiţi ceva? uneori simţi nevoia să-ţi acoperi privirea
cu laba protectoare a somnului şi lenevirii creatoare
de parcă restul, zgomotele, insectele, paraziţii exteriorului
ar înceta brusc să existe şi-n locul lor s-ar instaura liniştea şi visele
în oraşul portocaliu al lui garfield în care locuieşti de la o vreme
uneori poţi alunga întregul bruiaj vulgar al lumii cu un simplu gest
îndreptând privirea către un înlăuntru plin de candoare
despre care încă n-ai apucat să povesteşti nimănui

vis cu păsări şi zăpezi de altădată, sub lampa şcolarului

lumina cădea din toate părţile
pe chipul meu pufos şi îmblănit
cădea solară şi electrică şi dând dovadă de o oarecare neprihănire
scena era o foarte scurtă şi adevărată poezie în alb-negru
cu capsule de cerneală încă nevărsate
pe impresia generală de imaculare
cu vorbe încă nescrise în caietul cu pătrăţele şi picăţele
în computerul de ultimă generaţie
cineva îmi desena toate visele
cu creionul digital
colorând îndoielnic fundalul general
asta ca să ştie toţi curioşii ce mai fac


ar fi putut fi vorba, în opera onirică despre care se face vorbire aici,
despre dusele şi topitele şi cursele zăpezi de altădată
de păsările care zboară nesincronizat deasupra apelor nesigure
de faptul că nimeni nu se mai întreabă ce se întâmplă cu aripile
atunci când totul îngheaţă şi nu mai ai unde să înoţi ori să zbori
dar nu sunt sigur de asta, nu mai sunt sigur de subiectul
tuturor indiscreţiilor de faţă de care mă fac vinovat acum


ori poate că totul are o subtilă legătură cu vrabia zgribulită
pe care creatorul său a desenat-o aripioară cu aripioară,
fulg cu fulg, piuit cu piuit
într-un arbust îngheţat pe malul cărui râu vreţi voi
lăsând-o să tremure înlăuntrul unei fericiri relative
despre care unii ar putea crede că izvorăşte dintr-o precară
şi cât se poate de repetitivă libertate a speciei


soarele şi lampa au încălzit peisajul tuturor viselor mele
topind şi aburind şi condensând tot ce e de transformat
în aceste peisaje pe care-mi odihnesc formele feline
care sforâie şi tresar folosindu-se comic de burtă şi perniţe,
de ghearele retrase în teaca de lene şi somn
sincer, nu ştiu cum se sfârşeşte povestea viselor mele
până nu mă trezeşte brutal stăpânul tuturor accesoriilor de lumină
iar atunci parcă nici nu mai am chef să o povestesc

fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit

nu e mare lucru de povestit
decât că fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit
care i potriveşte ca o mănuşă
trupului şi sufletului explorator

din locul acela poţi privi relaxat
toată nebunia din jur
stahanovismul existenţei
obsesia câştigului şi a plusvalorii
materialismul ţipător al indivizilor

între două închideri de pleoapă
somnul îţi poate aduce iluzia unei
planete mai bune
vise cu păsări şi aripi fragede
care ţi se cuvin numai ţie


nu e mare scofală, păianjenii oricum continuă să ţeasă firul undiţei
peştii cei mari îi înghit mereu cu plăcere pe cei mici
şi cu toţii sfârşesc în burta bavareză a marelui pescar anonim
poate că gândirea şi contemplaţia ajută mai mult decât acţiunea
nemişcarea decât zbaterea, aşteptarea decât motivul plecării
câtă vreme la capătul fiecărui fir se află o capcană
pentru fiecare fiinţă care urmează să pice în ea


toate frunzele au căzut dintr-odată la geamul pivniţei
al odăii locuite de păianjeni, calculatoare şi vinuri
se joacă vântul cu ele rotindu-le prin aerul tuturor
ca nişte jucării ale unui final mereu anunţat
îmi vine să mă ascund în butoiul cu arome străvechi
şi carii încă nedescoperite de cercetătorii ochelarişti ai tristeţii
să prind în gheare şi în privire micile vietăţi ale trecerii
insectele şi miriapozii care şi-au făcut culcuş în alveolele timpului


cineva a sorbit deja toate vinurile şi toate taninurile
licorile corpolente ale acestei toamne şi ale toamnelor trecute
lăsând în urmă un număr nedefinit de pahare întoarse
din care pot să adulmec gloria unei cunoaşteri pierdute
mirosurile camerei interzise, buchetul picăturii finale
iar eu mă mişc încet, felin, printre jaloanele transparente
de teamă să nu sparg ceva, să nu-mi fie descoperite urmele
de criminaliştii bunului simţ şi ai cumpătării corecte politic


din unghiul meu de vedere, din sertarul cu blană şi pupile discrete
în care torc şi aştept întâmplări memorabile şi clipe de graţie
se văd şoriceii neprinşi cum aleargă înnebuniţi de ideea urmăririi
micile vietăţi pentru care există mereu un prădător flămând
din fericire pentru ei, nu mai sunt eu acela
şi asta nu din pricina tocirii ghearelor şi adormirii reflexelor
ci dintr-un imbold mai profund, mai greu de înţeles
al cărui tâlc nu sunt sigur că merită să vă daţi osteneala
a-l pătrunde

m-a cuprins o lene cosmică

trebuie să ştiţi cu toţii
că în ultima vreme
m-a cuprins aşa o lene cosmică
că dorm mereu, zile şi nopţi în şir
pe bufetul din sufragerie
între cai albi de porţelan
care aleargă prin visele mele
lângă samovarul neclocotit
ce-ar putea oricând să-mi dea trezirea
între sfeşnice neaprinse
şi trunchiuri de bambus trist
sub goblenul centenar
cusut de măicuţele de notre-dame
în care câinii unei vânători ancestrale
veghează atent un cerb răpus
cu privirea lichidă şi blândă




poate că de aceea nici n-am apucat să vă spun aici, pe blog
povestea grandioasei căţeluşe charlotte
din neamul încăpăţânat al ciobăneştilor de bucovina
care poartă numele unui cupaj de vinuri
şi obişnuieşte să roadă smochinii curţii
unei case renovate din nădlac
în care îşi fac cuib de la o vreme animalele şi fericirea
după cum nu am apucat să vă istorisesc
nimic nimic nimic despre aventurile noilor mâţi negri
pe numele lor batman şi vera
nişte draci adolescenţi care cresc în curtea serafică a lui titi&clara
dar şi pe masă şi pe sub masă, pe acoperiş şi prin tufiş
cu scopul afectiv anume şi atât de des mărturisit
de a-l înlocui pe marele dispărut grimli
despre ale cărui viaţă şi operă s-a mai făcut vorbire aici

o s-o fac însă altă dată, voi povesti când nesomnul mi-o va permite


mi-a fost aşa o lene cosmică, trebuie să mă-nţelegeţi
sunt un motan de dreapta, iar scrisul e o chestiune nenormată
nu îl poţi supune vreunui acord global fără să te acoperi de ridicol
n-are legătură cu oamenii muncii şi nici cu pisicii muncii
câtă vreme ţine de chef şi de capricioasa inspiraţie
care, iată, mă face acuma să casc şi să mă trezesc
şi să scriu câteva rânduri pentru prietenii mei din lumea largă

umbra motanului kenzo pe un perete neterminat

a fost odată ca niciodată
un grandios motan pe nume kenzo
care trăia la marginea marelui oraş
într-o căsuţă cu lămpi, fluturi şi lucarne
şi scară care duce spre cer
adică spre dormitorul misterios
al celui care le-a creat pe toate
în timpul unui vis cât se poate de inspirat

deşi kenzo era o fiinţă spectaculoasă şi sociabilă
prietenii săi erau puţini, erau pe apucate,
mai mult ca o umbră de sfinx
pe un perete neterminat





când le vorbea, obişnuia să-şi depene povestea tristă
avusese o stăpână oarecum tipică, atât de întâlnită în lumea de azi
genul de proprietar sclifosit de vilă şi x5 care îşi doreşte
şi o mâţă de rasă printre atâtea obiecte de valoare din jurul său
cum motanul devenise agresiv, zgârâind-o şi muşcând-o
duduia s-a gândit să scape de el, să-l eutanasieze pe dată
kenzo îşi aminteşte totul privind cu ochii săi mari
la prietenul blând şi mişcător din oglinda ferestrei


din fericire, zâna cea bună a pisicilor british shorthair
cu care proprietarii parveniţi habar n-au cum să se poarte
ori, mai exact, zânul bărbos şi vindecător care locuieşte
în satul cruceni de la marginea aradului
în chip de veterinar mirosind a tincturi şi dezinfectante
l-a salvat de la moarte, adoptându-l pe dată
şi învăţându-l în câteva minute cum trebuie să se poarte
cu oamenii mai mult sau mai puţin letali din preajmă


astăzi, kenzo zâmbeşte fericit pe gresia caldă a noului său cămin
cu chipul său rotund de eschimos, felin şi pufos
ba chiar se joacă seară de seară cu gâzele zbuciumate
care se strâng fascinate în jurul becului orb
şi al piciorului nămolos şi ludic al stăpânului
de parcă n-ar fi planat niciodată asupra sa
ameninţarea cumplită a morţii, injecţia cu otrăvuri finală
administrată cu seninătate de o oarecare tanti cruela


întâmplările şi intrigile acestui basm pot continua la nesfârşit
ca o toarcere molcomă printre dopuri şi alte obiecte
şi jucării cu care să-ţi alungi singurătatea şi plictisul
pisicul şi stăpânul vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi
în casa de sub stele, răsărituri şi apusuri
în jurul căreia pasc caii şi mânjii o iarbă de la începutul lumii
în curtea căreia se adună dobermanii, dihorii şi aricii
şi-şi fac culcuş etern în palma protectoare a umanităţii

album de familie cu cuţa, dic şi muc cel mic

am vrut să-mi amintesc aici
de povestea lui muc cel mic
un motan cenuşiu alături de care
gândul meu a vânat şoricei
în pădurea verde

am vrut să pomenesc
de dusele zile liniştite
de marile vacanţe petrecute
în casa în roşu
de pe malul nordic al begheiului
de marile chefuri ţinute în curtea
cu gutui şi zorele
înaintea cărora pisoiul muc
dormea cu capul în farfurie
într-o deplină abandonare în lumea viselor şi a fericirii


nici n-ai spune că au trecut atâţia ani de atunci
atâtea ploi şi zăpezi de care să te ascunzi într-un colţ pe fotoliu
părea că e mereu septembrie şi e mereu timişoară
că toată lumea locuia într-o stare de bine
pe atunci mămicile şi pruncii râdeau nestăpânit
şi fiecare ţinea câte ceva în mâini
mâţele blânde care nu zgârie rău
ori răţuştele din ou ale ospeţelor viitoare



mi s-a făcut dor de toate vietăţile dispărute
pe care nu le-am cunoscut îndeajuns
şi pentru care nu am putut face mai mult
decât să înşir aici nişte cuvinte
de câinele dic, un brac german care vânează raţe în paradis
de căţeluşa cuţa, cu capul într-un romb
tânjind după niţică mângâiere de mână umană
din captivitatea-i blândă şi de nepovestit



fiecare dintre ei era totuşi un suflet cu blană
căruia să-i ţii minte mirosul şi culoarea
şi torsul blând şi veghetor de vise
şi-acea gudurare care chiar ţinea loc de iubire
îi regăsesc în albumul de familie încă neîngălbenit
zbenguindu-se sub caişii şi corcoduşii grădinii
care se pregătesc în taină să înflorească
pentru a nu ştiu câta oară

aventură onirică sub scrinul alb

am dormit foarte prost

pe fotoliul proaspăt tapiţat

parcă anume pentru confortul meu

de motan sofisticat şi sofistic

visele şi noaptea nu sunt însă

întotdeauna un sfetnic bun


se făcea că sunt urmărit de o dihanie

ce semăna izbitor cu colocatara rita


un fel de crocodil câinesc

care-şi propusese să mă devoreze

cât ai zice lucky motanul

aproape că aş fi încăput

în ghearele şi caninii fiarei

dacă nu m-aş fi ascuns

sub scrinul alb şi lengyel

moştenire cu valoare sentimentală

de la tanti grete


oriunde aş fi întors însă privirea

nu vedeam decât pericolul acela

mirosind a câine flămând şi parşiv

în situaţii din acestea

fie ele şi onirice

e bine să şezi cuminte, locului

să nu faci vitejii şi salturi bruşte

pentru a duce la bun sfârşit visul

oricât ar fi el de periculos


problema era că fiinţa aia nemiloasă

se lingea tot timpul pe bot

cu aerul că se pregătea de un festin

având ca fel principal

şniţel de motan alb-negru

împănat a la ecaterina

iar eu nu puteam nicicum

să sun la 112 în caz că masa

chiar era servită


în adâncul sufletului meu pisicesc

ceva îmi spunea că cerbera

se hotărâse să mă înghită

cu tot cu scrin

cum ar fi fost o pierdere ireparabilă

pentru blogspot. com

şi vietăţile virtuale în general

am hotărât la timp

să închei această aventură onirică

rita şi lucky pe fotoliul cu vise

era o aglomeraţie de fiinţe mitologice
la intersecţia dintre vis şi realitate
rita şi lucky între leoaice înaripate
într-o armonie de bronz şi blană

ce poate fi în gândul unui câine
în tâmpla alăturată a unui pisic
în aripile încremenite ale unei alte feline?


ai fi putut muta fotoliul de acolo fără să se întâmple nimic notabil
l-ai fi putut căra cu dacia papuc la avionul tupolev al marelui stat sovietic
decolând o vreme peste universul în destrămare al oamenilor
în imponderabilitatea viselor şi a imaginaţiei domestice
nimeni nu ar fi observat această absenţă
nici măcar pictorul suprarealist care a creat aranjamentul
din plictiseala umidă a unei nopţi de februarie
în care toate vietăţile dorm în oglindă
pe tapiţeria uzată a timpului din urmă

de unde greşeala asta stilistică într-un loc în care
te-ai fi aşteptat doar să miauni şi să scheauni
asemenea tuturor avatarurilor bine crescute?

o mâţă şi o sută de ape din cauza unui cerculeţ

aparent, n-are nici o noimă
să postez aici o poză cu o mâţă austriacă sobră şi ordonată,
situată între nişte muşcate imperiale,
care domicliază la pensiunea lui herr muik de lângă bad blumau,
undeva nu departe de graniţa cu ungaria

am pornit însă această poveste
de la pisica în cauză
fiindcă mă chinuia
de la o vreme o întrebare




nu ştiam ce îmi evocă, nu ştiam cu ce să asociez fotografia din profilul amicului cerculeţ,
până când mi-am amintit de marile călătorii ale lui Mami şi ale lui Tati prin ţara lui mozart

există acolo, nu departe de graz,
lângă o pădure şi lângă
nişte câmpuri cu bostani
pe care fermierii locali,
în marea lor înţelepciune
obişnuiesc să-i aşeze în formă de spirală ori de cercuri concentrice
dintr-un neobişnuit simţ estetic,
există, ziceam, nişte băi inefabile,
cu o formă stranie
creată de arhitectul hundertwasser

clădirile sunt parcă din ţara hobbiţilor,
din bag end-ul lui bilbo baggins,
şi seamănă mai mult cu un vis decât cu nişte construcţii reale
din fier şi beton şi piatră şi alte materiale plictisitoare

de spa-ul ăla parcă de pe altă lume, cu bazine de apă termală şi milionari dezabuzaţi care fac economie de gesturi pe terasele restaurantelor în faţa paharelor cu vin de 40 de euro sticla, în camerele lor de 500 de euro pe noapte, au putut să se bucure până şi Mami şi Tati preţ de câteva ore, în halatele albe cu care i-au înveşmântat amfitrionii

şi ca să închid cerculeţul acestei poveşti, ei au locuit la pensiunea lui herr muik, la 5 kilometri depărtare de aproape irealele băi blumau, în locul cu muşcate imperiale şi pisică austriacă sobră şi ordonată ca un muzician vienez care pregăteşte concertul de anul nou

rugăciune sub călcătorul de vise

toată lumea suferă
sakura a fost la doctor
şi eu nu ştiu nimic de soarta lui
Tati şade pironit într-un fotoliu
şi se chinuie cu un lumbago rebel
cred că e din cauză că eu
ţin tot timpul ferestrele deschise, adică windows-urile
cu missouri, cu cerculeţ, cu grişka, cu pisu
şi l-a tras curentul internetului la spate
şi-atunci ce să fac, ce să fac
zac şi eu pe o masă de călcat oarecare
şi mă rog în limba mea mâţească
pentru sănătatea tuturor prietenilor mei care suferă

până nu vine mami să mă facă extraplat cu călcătorul de apretat vise