sakura e mai mult decât un simplu restaurant japonez

am trecut pe înserat
prin faţa restaurantului
mi-am privit o vreme
chipul în oglinda roşiatică
a lămpilor şi am avut
imboldul să intru
pe urmă mi-am amintit
că sunt doar un motan
şi că sakura e mai mult
decât un simplu restaurant
japonez
şi am realizat brusc cât de bogat,
cât de miliardar sunt
că am atâţia prieteni virtuali
cu care să-mi petrec pe blog
acest interesant început de mileniu




pe urmă am intrat pe gmail, încercând să deschid poza trimisă
de un apropiat cu singurul cotoi (sau coiot?) din lume
pe care nu mi-l doresc prieten, felix, motanul miliardar
şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu fotografia, era într-un format ciudat,
refuza pur şi simplu să se deschidă
aşa că m-am văzut nevoit să încarc o altă imagine
primită de la acelaşi amic uşor îndepărtat şi uşor biped
asta, asta i-aş face lui felix motanul, dacă s-ar întâmpla să fiu tenismena sexy din imagine
l-aş trimite cu un şfung direct pe altă planetă
cu tot umbra lui de canalie duioasă


şi pentru că îmi spunea corina cândva, într-un comentariu, că e un pic blue
m-am gândit la ea şi mi-am scotocit memoria şi link-urile şi youtube-urile afective
şi am găsit un leac, pe care i-l administrez cu ajutorul prietenei mele patsy cline

la vânătoare de mâţe cu mungo jerry

dacă v-aţi îndoit vreodată de asta
dacă aţi bagatelizat influenţa felină
asupra valorilor general umane
trebuie să vă amintesc aici
că mâţele îşi bagă coada peste tot
în poezie, în muzică, în film

nici nu poţi să ştii
ce s-au mai gândit să inspire
chiar dacă uneori îţi place să le alungi
cu un simplu baubau
din structura feng shui
a întâmplărilor de pe blog


bunăoară, din pricina acestor mâţe de pe o copertă, nişte zeci de ani mai târziu au apărut nişte bagabonzi, nişte golani cu plete şi perciuni cântând obraznic parcă pe gardurile şi acoperişurile caselor unui anotimp mai cald şi mai îndepărtat decât prezentul sordid în care trăim

cam aşa



de câte ori îi aud, de câte ori îi văd la fereastra pixelată a youtube-ului, mi se face dor de vară
de feline în soare, de anii '70 coloraţi şi chiciurişti, şi-aş vrea să-mi cumpere cineva un mercedes benz, să stau la taifas cu bobby mcgee, ba chiar să mă întorc şi mai mult în timp, în massachusetts şi missouri, să simt că totul e blue, să măresc doza acestui drog pentru care încă nu s-au născocit instituţii de dezintoxicare şi de care, poate, suntem dependenţi cu toţii
din simplul fapt că nu putem să ne abţinem să deschidem şi să închidem toată ziua ferestre
pentru a lua din marea bibliotecă hippie a lumii tot ce ne trebuie, tot ce ne trebuie