Se afișează postările cu eticheta tâlc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tâlc. Afișați toate postările

luni, 20 iunie 2011

postare cu ioana dark şi fiarele blânde ale ţinutului poeziei

viaţa e singura poezie
cu oameni, basseţi şi grătare în iarbă
cu câinii-lupi ai îndepărtării de acasă
întotdeauna putem fi fericiţi
în dansul cu tâlc al fiarelor blânde
clipele trebuie uzate, trebuie înţelese
ca nişte secvenţe surprinse
de marele fotograf anonim ce expune
pentru plăcerea unicului său ochi

dar cu cine să miauni, să latri şi
să urli despre toate acestea
fără-de-teama bunului hingher de serviciu?


în braţele calde ale mamei tuturor fiinţelor şi lucrurilor
poate încăpea orice vietate omenească, fie ea şi un teckel sârmos
cufundat într-o stare de siguranţă şi beatitudine fără de margini
şi totuşi nu vei putea şti sigur niciodată
cine pe cine apără şi cine pentru cine e în stare să sape o cale
până la celălalt capăt al pământului şi să alunge broaştele iritante
care clatină această mare piatră rotundă, incandescentă

şi da, între atâta seninătate şi pace umano-canină
ar mai fi de pomenit aici şi mâţa numită inspirat ioana dark
care-şi plimbă cu sfială fiinţa printre bicicletele de carbon
ale stăpânului casei şi ţinutului tuturor acestor întâmplări
pe locul în care altădată se juca mereu cu fluturii inocenţi ai lămpii
motanul kenzo a cărui inimă a încetat din senin să mai bată
altundeva decât în spaţiul absolut virtual al acestei poveşti


la urmă trebuie să înfăţişez-câinele călăuză şi pe prietenul său
cu bandană şi vag damf de tincturi veterinare
privind în tandem spectacolul unui apus oarecare de iunie
aşteptând fiecare de la celălalt să i se dea comanda
aducerii mingii de foc aruncate de cineva în fiecare seară
în grădina vecinei grijulii şi nedumerite
cu care poţi conversa despre preţuri, vreme şi soartă
prin gardul de lătezi al acestei margini de lume

marți, 30 noiembrie 2010

fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit

nu e mare lucru de povestit
decât că fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit
care i potriveşte ca o mănuşă
trupului şi sufletului explorator

din locul acela poţi privi relaxat
toată nebunia din jur
stahanovismul existenţei
obsesia câştigului şi a plusvalorii
materialismul ţipător al indivizilor

între două închideri de pleoapă
somnul îţi poate aduce iluzia unei
planete mai bune
vise cu păsări şi aripi fragede
care ţi se cuvin numai ţie


nu e mare scofală, păianjenii oricum continuă să ţeasă firul undiţei
peştii cei mari îi înghit mereu cu plăcere pe cei mici
şi cu toţii sfârşesc în burta bavareză a marelui pescar anonim
poate că gândirea şi contemplaţia ajută mai mult decât acţiunea
nemişcarea decât zbaterea, aşteptarea decât motivul plecării
câtă vreme la capătul fiecărui fir se află o capcană
pentru fiecare fiinţă care urmează să pice în ea


toate frunzele au căzut dintr-odată la geamul pivniţei
al odăii locuite de păianjeni, calculatoare şi vinuri
se joacă vântul cu ele rotindu-le prin aerul tuturor
ca nişte jucării ale unui final mereu anunţat
îmi vine să mă ascund în butoiul cu arome străvechi
şi carii încă nedescoperite de cercetătorii ochelarişti ai tristeţii
să prind în gheare şi în privire micile vietăţi ale trecerii
insectele şi miriapozii care şi-au făcut culcuş în alveolele timpului


cineva a sorbit deja toate vinurile şi toate taninurile
licorile corpolente ale acestei toamne şi ale toamnelor trecute
lăsând în urmă un număr nedefinit de pahare întoarse
din care pot să adulmec gloria unei cunoaşteri pierdute
mirosurile camerei interzise, buchetul picăturii finale
iar eu mă mişc încet, felin, printre jaloanele transparente
de teamă să nu sparg ceva, să nu-mi fie descoperite urmele
de criminaliştii bunului simţ şi ai cumpătării corecte politic


din unghiul meu de vedere, din sertarul cu blană şi pupile discrete
în care torc şi aştept întâmplări memorabile şi clipe de graţie
se văd şoriceii neprinşi cum aleargă înnebuniţi de ideea urmăririi
micile vietăţi pentru care există mereu un prădător flămând
din fericire pentru ei, nu mai sunt eu acela
şi asta nu din pricina tocirii ghearelor şi adormirii reflexelor
ci dintr-un imbold mai profund, mai greu de înţeles
al cărui tâlc nu sunt sigur că merită să vă daţi osteneala
a-l pătrunde