trebuie să mă credeţi pe cuvânt,e foarte greu să aduci laolaltă
trei căţei din lumea largă
într-o mică postare de pamplezir,
cu atât mai mult cu cât
întreaga acţiune se petrece
pe un ales blog pisicesc
pe primul l-am procurat cu greu
dintr-un îndepărtat orăşel gorjean:
un labrador însoţit de stăpâna şui
admirându-se pentru posteritate
în oglinda şic a lui tanti grete,
o distinsă doamnă interbelică
care a supravieţuit
împreună cu toate obiectele sale
câtorva seisme şi războaie mondiale
pentru găsirea celui de-al doilea erou cu coadă al postării de faţăam fost nevoit să călătoresc sute de kilometri cu trenul
să traversez cinci ţări şi-o vale adâncă între arad şi florenţa
pe pletosul cu pricina l-am întâlnit întâmplător pe ponte vecchio
urmărind plictisit mişcarea trecătorilor distinşi ai înserării
din uşa unui magazin de aur fondat cu şase veacuri în urmă
avea un nu ştiu ce în privire, o nobleţe toscană autentică
care m-a cucerit cumva, împotriva firii, pentru totdeauna
pe cel din urmă l-am dibuit, între două rafale de ploaie, la veneţia,în bătrânul oraş cu străzi de apă şi măşti în loc de chipuri
şedea priponit de o barcă legănată de valurile lagunei
undeva nu departe de piciorul înclinat al lui ponte rialto,
stoic, eroic, imperturbabil în faţa tuturor fluxurilor
care inundă de un veac şi ceva estrada din piaţa san marco,
ca o statuie cu blană şi lesă aşezată în văzul oamenilor şi gondolelor
de un sculptor atent al diversităţii prezentului
trebuie să mă credeţi pe cuvânt, eu am creat toate acestea,călătoriile, cuvintele şi imaginile, din câteva deschideri de pleoapă
dormitând pe pervazul unei case aproape centenare
deasupra cărămizilor în care timpul sapă crăpături inevitabile
ştiu însă că mugurii invizibili ai iederei stau să plesnească
gata să îmbrace zidul şi toate nostalgiile de câine ori pisic,
fie el veneţian, toscan ori arădean, cu sau fără de stăpân şi oglindă,
într-o mare de frunze prin care răzbate presimţirea fericirii
