ilustrate şi tristeţi de la-nceputul celuilalt veac

aş vrea să recuperez aici
conturul cald al unui maidanez
de la-nceputul celuilalt veac
tristeţea privirii de câine
aţintite către un fotograf atemporal
într-o vedere de pe malul begheiului
aş vrea să decupez cu gheara
fiinţa mică şi plină de pureci
care înţelegea cândva comenzile
şi înjurăturile ungureşti şi nemţeşti
ale stăpânilor locului
să o eliberez în timpul prezent
de dragul fugărelii şi al nemuririi
ori pur şi simplu din joacă felină


m-ar bate gândul chiar, în momentele de nostalgie nocturnă
să smulg hăţurile din mâinile domnilor cu melon şi cravaşă
ieşiţi cu caleaşca pe hunyady utca, adică prin piaţa unirii,
să eliberez caii din frumoasa ilustrată cu cer albastru
să-i ghidez pe bulevardele oraşelor şi clipelor de astăzi
până la ieşirea spre pustă, spre bărăgan şi spre stepă
graţiindu-i de moarte, de trecut şi de nesfârşita cărăuşie


tare mi-ar mai plăcea şi să alung gâştele de pe malul râului temes
din lugos până în temesvár, dela 1911 până la 2011
să le fac să zboare din acuarela sepia cu ramuri, umbre şi biserici
către mureş, către libertate, către aici şi către acum
cu mine însumi agăţat de trupurile lor albe, zbătânde
într-o minunată călătorie a lui lucky motanul prin blogosferă
care începe şi se sfârşeşte la acelaşi capăt al nostalgiei



din zborul fantastic al gândului
aş sări brusc în tramvaiul futurist
care leagă lippa de budapest
pe un traseu aerian
ce include ruinele lui solymosivár
ori poate aş lua un balon ori zeppelin
deasupra doamnelor elegante
ce fotografiază vreun ţap ispăşitor
vreo capră neagră rătăcită
în turma mic-burgheză a oamenilor
la urmă de tot, la sfârşitul aventurii
mă gândesc să vă trimit şi vouă
o ilustrată cu întreaga poveste
deşi am pierdut carnetul cu adrese
şi chiar speranţa înţelegerii

reportaj în praf, pe planeta roşie cu suv şi căruţă

era o seară aproape obişnuită
pe planeta roşie numită acasă
ochiul pisicului s-a închis şi deschis
de câteva ori într-o secundă
bliţuind cu privirea tăiată
peisajele înecate în praful de august
caii care se intorceau docili acasă
cu tot cu căruţă
suv-urile care goneau pe contrasens
învăluind lumea în dâre de cometă

sufletul a fost negreşit acolo
plecat incognito în reportaj
pentru revista încă neapărută
cu un singur cititor abonat
(cred că e din cauza crizei)



pe urmă am văzut libelula aterizând pe vârful unui pom
anume pentru a privi universul prin aripile sale transparente
nesupuse nici unei legi, extraterestre în libertatea zbaterii lor
gâza eliberată precum cuvintele în spaţiul fizic al lumii reale
neînţeleasă, ci doar privită, fotografiată, greu de pus în insectare
aşezată strategic chiar pe locul din care în primăvară
vor exploda mugurii tuturor schimbărilor viitoare
în grădina unui dumnezeu octogenar cu mâinile deformate de muncă

am închis pentru o vreme ochiul cu lentile convexe
pleoapele s-au retras apoi lăsând privirea să cuprindă
cele şase lumini ale înserării insinuându-se în frunzişul
unui plop oarecare postat pe drumul dintre naştere şi moarte
de un arhitect imperial trimis în misiune în pusta bănăţeană
nimic din ceea ce scriu şi văd nu pare verosimil
nu mai mult decât o imagine digitală de 200x200 pixeli
care surprinde stelele ascunse în palmă
de un copil care nu a ascultat sfaturile mamei

trenul gonea un pic mai încolo, la câţiva ani lumină
de aceste întâmplări petrecute la poalele unui mic deal vulcanic
fantomele navetiştilor jucau şeptic în compartimentul de clasa a treia
babele cărau gâşte la piaţă, cu gâturile ieşind din plase de rafie
mirosea a motorină şi gudroane, a vară şi a împerechere oarbă
la capătul fiecărei curse aştepta o uzină cu flacără veşnică
în vârful unui turn sumbru, fără creneluri şi fără străjer


nimic nu putea însă opri caii să se întoarcă acasă
o dată cu umbrele lor bizare, de formă umană,
ducând în căruţă toate accesoriile dulci-murdare ale copilăriei
scuturându-le cu o graţie anume prin pietrişul medieval al drumului
cu lopata înălţată în aer precum un stindard al regelui rural
ce domneşte peste toate aceste măreţe fapte de arme ale nostalgiei

cai albi şi pupeze portocalii în ţara lui tatabun

de fiecare dată e la fel
Tati se suie în corolla sau în yaris
şi părăseşte aradul
tăind-o spre sud prin timişoara
spre împărăţia satului său, ferendia
locul în care trăieşte
cel mai interesant dintre oameni
tatăl său, tatabun
ultimul ţăran autentic al lumii

nu ştiu de ce o face mereu,
ce anume îl mână
spre satul acela uitat de lume,
pierdut în geografie
ce nostalgie irezistibilă îl atrage
către acelaşi punct al existenţei sale


pretextul e că trebuie mereu să pozeze cai albi şi pupeze portocalii
egrete şi stârci printre pipirigii de la şemlacu mare
bibilici zise pirchiţe şi berze plouate în cuibul de înaltă tensiune
ba chiar şi ieduţi în iarba grasă din plaţul nu ştiu cui
mărturisesc că toate acestea sunt pe bune
nu e loc de nici o înşelăciune, nimeni nu trişează cu nimic
pupăza e autentică şi tocmai trecea drumul mare la şemlac
când Tati papparazzo a surprins-o cu ochiul canonului său


poate că unora li s-ar părea dezolant acest peisaj
pe care el îl străbate mânat de un dor anume
prin praful drumurilor precare de la poalele dealului şumigului
pe lângă cazematele care trebuiau să apere rpr-ul de tito
prin lanurile de grâu şi câmpiile de maci
pe lângă gările părăsite prin care trec motoare de pe vremea lui dej
lăsând la vatră ultimii navetişti cu bască şi ciorapi supraelastici
în patria trenului marinică care cândva ducea oamenii la făbrică


lucrurile şi fiinţele care ne pot face fericiţi pot fi adesea departe
în locul cu spini şi stâlpi de curent din care a început totul
uneori trebuie să facem cu toţii această călătorie în ţara lui tatabun
ultima oară l-am găsit senin în grădina sa a raiului
cu pomi, vie şi crumpi, ba chiar şi lobode în soare
mângâind un câine alb-negru în mijlocul tuturor acestor creşteri
şi purtând o şapcă murdară pe care scrie bănăţeanul
cea din urmă imagine e însă cea a copilului trecător şi întâmplător
acela care ar putea fi oricare dintre noi

alb ca zăpada şi zăpezile de altădată

unde sunt zăpezile de altădată,
cu schnauzeri pitici şi westy
legaţi de sanie,
cu prunci cu obraji roşii
în jurul omului de zăpadă,
cu hărmălaie la digul de la mureş,
cu faleza asaltată de oameni şi animale fericite de zbenguială şi îngheţ,
cu bucurii bruegheliene atemporale?









aş vrea să aduc zăpada înapoi, cu tunurile nostalgiei,
să vă scot pe toţi afară din case şi din chefuri şi din lâncezeala asta inutilă, să vă bateţi în nea, să vă prostiţi,
să fiţi fericiţi ca odinioară, să uitaţi de griji şi de ploaie,
să pară că anul ăsta luăm totul de la capăt, oameni, reni, câini şi mâţe, jderi de plăcută companie,

să vi-l arăt pe alb ca zăpada
legat de sanie
şi minunaţii oameni de nea
la care surâd fetiţe candide
pentru că eu cred că oamenii şi motanii şi căţeii au fost creaţi pentru scopuri mai înalte decât acelea de a trudi toată ziua pe plantaţia nefericirii, de a prinde şobolani pentru stăpânul rural,
de a şede în lanţ şi a lătra la străinii de orice fel

iar dacă punem de un flashmob acolo unde acum nu e decât noroi şi ceaţă
în curând va începe să ningă şi ne vom putea juca în voie punând ochi de cărbuni şi nas de morcov omului de zăpadă pe care ni-l tot topeşte cineva în fiecare an
aşteptând să ne împotrivim cumva, cu supărarea copilului din noi
pe care l-am abandonat cândva în casa bunicilor din celălalt mileniu

fericire cu motanul dormide şi căţelul lică

am vrut să-mi amintesc aici de toţi frumoşii motani care nu mai sunt
şi de toţi căţeii care au adus atâta fericire fiecărei Mami şi fiecărui Tati uman
în celălalt veac şi chiar în celălalt mileniu
de toţi prietenii lor cu blană care i-au iubit
şi n-au apucat să le spună asta altfel decât torcând
şi lingându-le mâna în micile mari răgazuri liniştite
ale existenţei lor de oameni

în spatele fiecărui motan grandios, colorat în sepia anilor '70, se află câte-o fetiţă fericită, cu uniformă şi cordeluţă şi zâmbet candid

căci fericirea nu are culoare politică şi nici nu are nevoie
de vreo prefăcătorie sau şpagă la Creator
ca să străbată timpurile în chip de fotografie îngălbenită
cu motanul dormide şi mâţafărădenume

ele, pozele eterne, stau într-un folder "oldies"
şi nu aşteaptă decât o tastare de lăbuţă
pentru a fi scoase la iveală în toată splendoarea nostalgiei

după cum
copilul cu căţel de jucărie zâmbeşte la câinele lică
într-un peisaj rural peste care a trecut bucuria rece a iernii
înainte ca trandafirii să înflorească în zeci de nuanţe parfumate
în curtea casei de la numărul 242