cai albi şi pupeze portocalii în ţara lui tatabun

de fiecare dată e la fel
Tati se suie în corolla sau în yaris
şi părăseşte aradul
tăind-o spre sud prin timişoara
spre împărăţia satului său, ferendia
locul în care trăieşte
cel mai interesant dintre oameni
tatăl său, tatabun
ultimul ţăran autentic al lumii

nu ştiu de ce o face mereu,
ce anume îl mână
spre satul acela uitat de lume,
pierdut în geografie
ce nostalgie irezistibilă îl atrage
către acelaşi punct al existenţei sale


pretextul e că trebuie mereu să pozeze cai albi şi pupeze portocalii
egrete şi stârci printre pipirigii de la şemlacu mare
bibilici zise pirchiţe şi berze plouate în cuibul de înaltă tensiune
ba chiar şi ieduţi în iarba grasă din plaţul nu ştiu cui
mărturisesc că toate acestea sunt pe bune
nu e loc de nici o înşelăciune, nimeni nu trişează cu nimic
pupăza e autentică şi tocmai trecea drumul mare la şemlac
când Tati papparazzo a surprins-o cu ochiul canonului său


poate că unora li s-ar părea dezolant acest peisaj
pe care el îl străbate mânat de un dor anume
prin praful drumurilor precare de la poalele dealului şumigului
pe lângă cazematele care trebuiau să apere rpr-ul de tito
prin lanurile de grâu şi câmpiile de maci
pe lângă gările părăsite prin care trec motoare de pe vremea lui dej
lăsând la vatră ultimii navetişti cu bască şi ciorapi supraelastici
în patria trenului marinică care cândva ducea oamenii la făbrică


lucrurile şi fiinţele care ne pot face fericiţi pot fi adesea departe
în locul cu spini şi stâlpi de curent din care a început totul
uneori trebuie să facem cu toţii această călătorie în ţara lui tatabun
ultima oară l-am găsit senin în grădina sa a raiului
cu pomi, vie şi crumpi, ba chiar şi lobode în soare
mângâind un câine alb-negru în mijlocul tuturor acestor creşteri
şi purtând o şapcă murdară pe care scrie bănăţeanul
cea din urmă imagine e însă cea a copilului trecător şi întâmplător
acela care ar putea fi oricare dintre noi

acuarelă cu câini şi miei de acasă

am fost plecat o vreme
în aceeaşi împărăţie rurală
a lui tatabun
în locul din care izvorăsc
apa ştiubeiului popii
şi copilăria fericită

cineva a creat această acuarelă
cu arbori şi case
şi turmă de oi în iarba de aprilie
dintr-o generozitate nesfârşită
care are legătură cu lumea
şi cu oamenii



cred că le-am găsit pe toate la locul lor
aproape aşa cum le-am lăsat în fiecare primăvară
în acel amestec de frig şi cald, de puritate şi mizerie
din care, în mod ironic, a fost construit totul
bursuc a fost eliberat în sfârşit din iarnă
şi din cotăriţa cu fân şi lanţ în care şi-a ispăşit detenţia
mâna bătrână se odihneşte liniştită pe capul său de câine
obosită de trecerea atâtor ani şi a atâtor penitenţe


vâna curgea liniştită şi murdară dinspre izvor spre mare
peste nămolul plin de oale şi ulcele şi chiar de pet-uri romane
cărora nici un arheolog nu le mai poate ţine socoteala
numai iarba e pură şi mieluţii săi dintr-o turmă oarecare
care şi-a pierdut măgarii şi ciobanul în timpul din urmă
bucurându-se de o libertate uitată
în nesfârşirea luncilor şi a sălciilor de acasă
peste care încă nu a început să bată vântul mare al trecerii


pe toate acestea le-am văzut într-o clipă
ca şi cum aş fi zburat întâia oară deasupra lumii
la mică înălţime, în avionul precar al lui aurel vlaicu
ca şi cum privirea ar fi privit mai mult înlăuntru decât înafară
regăsind aceleaşi peisaje de verde, de gri şi de albastru
peste care se învârtejesc uneori norii ca o răsuflare divină
deasupra celui mai frumos miel din lume
cu ochi de copil căruia nu i s-a luat încă nici o bucurie


un pic mai încolo, în camuflajul ierburilor şi al buruienilor din alt an
singurul câine de pază al lumii asista cuminte la întâlnire
nemângâiat de nici o mână, nealungat de nici o piatră
ca şi cum întreaga turmă şi întreaga urmă ar fi fost a lui
şi nimeni n-ar fi putut vreodată să-i fure sufletul
şi să-l închidă într-o icoană digitală
nici un aparat cu lentilă care transformă viaţa în pixeli
de dragul privirii şi al voyeurilor de pretutindeni