o noapte cu greieri, crapi şi arici

era o noapte magică de septembrie, ştiu sigur de la Tata,
când toate lucrurile şi fiinţele
se aflau la locul lor
într-o dulce conlocuire planetară
greierii se mutaseră în urechi,
crapii imenşi încercau şi ei o evadare
mişi bacsi pregătea deja momelile
pe ziua următoare
chelnerul beat se culcase la pension
pentru că acţiunea se petrecea în mijlocul pustei maghiare
într-un loc minunat pe nume akaszto
acolo unde Tata obişnuia
să pescuiască nopţi la rând
în căutarea peştelui de aur
cu aceeaşi naturaleţe şi plăcere ancestrală cu care eu obişnuiesc să vânez graurii din iederă

singurul element din univers
care nu prea avea ce să caute prin preajmă
era un arici arătos şi duios
ce-şi făcea de lucru prin punga momelilor
cu aerul că ar căuta ceva anume,
un miros, un gust, o aromă uitată
stresându-l un pic pe Tati, care într-o mână ţinea un băţ
la capătul căruia se afla un crap pe care trebuia să-l aducă la mal
pentru a-i da drumul mai târziu în lumea crapilor încă neeliberaţi


iar în cealaltă mână avea un canon de jucărie
cu care-şi pusese în gând să fotografieze apariţia aceea cu ţepi
care tocmai se pregătea să plece agale pe aleile proaspăt pavate
pe sub jeturile de apă al ţâşnitoarelor ungureşti
pe lângă pensiunile cu margarete, leandri şi stuf
în lumea sa magică de arici cu care nu te întâlneşti
decât într-un moment unic la vieţii de pescar
sub lumina lunii de deasupra pustei