Se afișează postările cu eticheta copilărie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta copilărie. Afișați toate postările

luni, 30 ianuarie 2012

poveste felină cu un şoricel alb şi o căţeluşă maro

mă urmăreşte gândul absurd
că sunt însoţit de un şoricel alb
în tot ce fac, în tot ce dorm
că e suficient să deschid gura
ca să se strecoare printre colţii subţiri
ca iona în burta balenei întâmplătoare
simt atunci c-aş fi un personaj
ce nu-şi mai controlează gesturile
din cauza unui autor genial
care le-a prevăzut pe toate
că întreaga poveste este inspirată
dintr-o întâmplare absolut reală
petrecută în deşertul portocaliu
al patului meu aristocratic
în care huzuresc în dauna clasei muncitoare

e ca şi cum rita însăşi ar fi dispusă să înghită întregul story
împreună cu personajele alb-negru prevăzute în scenariu
dintr-o solidaritate rău înţeleasă, profitabilă mai ales pentru ea
ori poate că visăm cu toţii în spatele unui ecran de sticlă
incapabili să atingem, să mirosim şi să gustăm
ingredientele fantastice ale postării curente
pe care cineva se străduieşte să ni le livreze cu tot dinadinsul
la orele târzii ale somnului altor fiinţe mai blânde decât noi
cu ajutorul acestor email-uri pline de poze şi cuvinte turbulente


un gând insidios iscat în mintea privitorilor sceptici şi puţini
ai acestor cuvinte care se sfârşesc cu imagini
susţine, insinuează, şopteşte că nimic n-ar fi real
în toată povestea asta cusută cu aţă maro şi portocalie
că motanul e din pluş şi din plastilină în stare totuşi să zgârâie
că distinsa reprezentantă a rasei canine nu ar fi
decât o imagine golem prelucrată nereuşit în photoshop
şi că cobaiul alb al acţiunii de faţă trebuie de fapt tras cu cheia
ca se mişte de-a lungul liniilor relativ paralele ale acestei viziuni

eu ce pot să mai zic atunci, înconjurat de atâta scepticism
şi de atâta lipsă de recunoştinţă artistică?
decât că totul nu e altceva decât un vis frumos
din care cineva mult mai talentat şi mai disney decât noi
ar fi putut născoci la un moment dat cel mai reuşit
desen animat cu căţei, pisici şoricei din lume
că nimic nu miroase a plastic, a vopsea şi a pluş,
ci doar a dumnezeu şi a eternă, nepierdută copilărie
în care toată lumea simte, atinge şi iubeşte pe toată lumea

joi, 30 decembrie 2010

mi-a intrat un înger în odaie

mi-a intrat un înger în odaie
şi-mi cotrobăie prin simţuri
de câte ori îl ating
îmi scutură o ninsoare de lumini
praful fin al secundelor
în care am fost fericit
mă vizitează bucuriile trecutului
se strecoară ca un sărut
aplicat în somn copilului rebel
vagi mirosuri de lemn trosnind în sobă
limbile focurilor de altădată
dansează pe pereţii acestui prezent
de gheaţă, betoane şi smog
gusturi uitate mă năpădesc
ca un dar de la cineva care continuă
să mă iubească


plăceri de turtă dulce, de biscuiţi şi nuci învelite în staniol
căzute pe neaşteptate din pomul de crăciun al copilăriei
steluţe-licurici ard ca o magie în gândurile mele
vechile atingeri mă învăluie, miroase a mere şi gutui
lăsate pe dulap peste iarnă de dumnezeul blând al amintirii
închid ochii şi refac lumea celui mic, învii porumbeii şi câinii
şi toate accesoriile cu suflet, blană şi pene ale acelor hârjoneli
de la capătul poveştii


jucării însufleţite îşi încep mişcarea pe rafturii şi prin cutii
iar eu alerg de la una la alta copleşit de această întâmplare
un tren cu navetişti şi babe cu gâşte ieşind din plasa de rafie
aşteaptă un motiv de plecare în gara năruită
motorul duduitor duce sigur în paradis părăsind oraşul de fum
conductorul albastru înţeapă biletele cu aerul său profesional
staţiile se perindă prin faţa ochilor alunecând pe sticla geamurilor
murdare de timp şi de aburul răsuflărilor neîncetate


ca să ajungi acasă trebuie să cobori pe peronul înzăpezit
aşezat de marele inginer al şinelor în mijlocul unei puste infinite
să tragi într-o sanie de lemn toate obiectele acestui puzzle hibernal
geometriile potrivite să dea formă întregului
o singură lampă arde în întuneric undeva la capătul drumului
luminând odăile calde ale bunicilor
şi boturile umede de animale rumegând un fân fără sfârşit

joi, 8 aprilie 2010

acuarelă cu câini şi miei de acasă

am fost plecat o vreme
în aceeaşi împărăţie rurală
a lui tatabun
în locul din care izvorăsc
apa ştiubeiului popii
şi copilăria fericită

cineva a creat această acuarelă
cu arbori şi case
şi turmă de oi în iarba de aprilie
dintr-o generozitate nesfârşită
care are legătură cu lumea
şi cu oamenii



cred că le-am găsit pe toate la locul lor
aproape aşa cum le-am lăsat în fiecare primăvară
în acel amestec de frig şi cald, de puritate şi mizerie
din care, în mod ironic, a fost construit totul
bursuc a fost eliberat în sfârşit din iarnă
şi din cotăriţa cu fân şi lanţ în care şi-a ispăşit detenţia
mâna bătrână se odihneşte liniştită pe capul său de câine
obosită de trecerea atâtor ani şi a atâtor penitenţe


vâna curgea liniştită şi murdară dinspre izvor spre mare
peste nămolul plin de oale şi ulcele şi chiar de pet-uri romane
cărora nici un arheolog nu le mai poate ţine socoteala
numai iarba e pură şi mieluţii săi dintr-o turmă oarecare
care şi-a pierdut măgarii şi ciobanul în timpul din urmă
bucurându-se de o libertate uitată
în nesfârşirea luncilor şi a sălciilor de acasă
peste care încă nu a început să bată vântul mare al trecerii


pe toate acestea le-am văzut într-o clipă
ca şi cum aş fi zburat întâia oară deasupra lumii
la mică înălţime, în avionul precar al lui aurel vlaicu
ca şi cum privirea ar fi privit mai mult înlăuntru decât înafară
regăsind aceleaşi peisaje de verde, de gri şi de albastru
peste care se învârtejesc uneori norii ca o răsuflare divină
deasupra celui mai frumos miel din lume
cu ochi de copil căruia nu i s-a luat încă nici o bucurie


un pic mai încolo, în camuflajul ierburilor şi al buruienilor din alt an
singurul câine de pază al lumii asista cuminte la întâlnire
nemângâiat de nici o mână, nealungat de nici o piatră
ca şi cum întreaga turmă şi întreaga urmă ar fi fost a lui
şi nimeni n-ar fi putut vreodată să-i fure sufletul
şi să-l închidă într-o icoană digitală
nici un aparat cu lentilă care transformă viaţa în pixeli
de dragul privirii şi al voyeurilor de pretutindeni

vineri, 2 aprilie 2010

iepuraşii sepia au ros lumea de ieri


fiecare a fost mic cândva
şi cu stea în frunte
puiul unei vietăţi sacrificate
pentru cei care rămân
în cadrul unei sărbători cu toacă
şi focuri de tulei la răspântii
cu cântece tulburătoare
de la miezul nopţii
dintre iarnă şi primăvară

ochii privesc fix spre ţintă
ochii poate că sunt o ţintă
în decorul de un verde mult prea crud
al fiecărui nou început



aceştia erau în celălalt veac şi chiar şi în celălalt mileniu
iepuraşii sepia ai lui tatabun
ei locuiau într-un hambar cenuşiu
pe care l-au ros treptat de dragul netocirii dinţilor
dintr-un obicei străvechi din vremea dinozaurilor
o făceau cu o asemenea plăcere
încât mă gândeam adesea că întreaga casă
fusese construită din zahăr ars
de cineva mai priceput decât oamenii
când au terminat de ros domiciliul acela
în care altădată locuia porumbul galben al amintirii
au trecut la universul exterior
ronţăind grădina şi pălăriile lui tatabun
pânzele de păianjen şi cercurile din inima copacilor
care marcau timpul şi spaţiul în chip inimitabil
apoi şi-au ascuţit dinţii de cremenea şi amnarul
moşilor trecuţi în catastiful
cu întâmplările genealogice ale familiei
au ros oalele şi ulcelele în care se ţineau
tot felul de bunătăţi aproape faraonice
antena yagi cu care prindeam programele tv de la sârbi
cuiburile ciorilor care n-au plecat niciodată în ţările calde
ba chiar şi biberonul mielului hrănit de mâna babei
pe urmă au început să consume
câte ceva din substanţa satului în care se petrece acţiunea
tractoarele care arau în jurul cimitirelor necolectivizate
poza regelui ascunsă în fiecare casă sub dună
ori în scrinul cu scrisori de pe front
şinele de tren şi conturul motoarelor care duceau navetiştii
la fabrica de negru de fum de la marginea capitalei de raion
flacăra galbenă şi veşnică de la combinatul solventul

da, da, iepuraşii au ros cu plăcere lumea de ieri
dintr-un imbold irezistibil
ne-au mai rămas însă mânjii şi ieduţii de aprilie
şi bobocii de gâscă înconjuraţi de sâsâitul fioros al părinţilor
şi mirosul de iarbă semănată din cer
pentru nările de copil
ca o bucurie repetitivă care urmează lacrimilor

marți, 16 februarie 2010

cândva, atunci şi acolo, cu căţelul labi şi gâştele rsr

zilele trec asemenea unei călătorii
care nu a mai avut loc
fiecare am fost cândva,
atunci şi acolo
în timpul şi spaţiul
altor plăceri irezistibile
mirosurile şi vântul s-au pierdut
câtă scăpare că nu le-a salvat nimeni în folderele oldies
fericirea rămâne însă întipărită
pe câte o poză decolorată
unde s-a dus fetiţa care hrăneşte gâştele pe litoralul rsr
cu pâinea semi a marilor vacanţe
în ce cotlon al timpului îşi plimbă metamorfoza umană?



fiecare ţinea câte ceva în braţe
hrănind cu atingere întâmplările copilăriei
unde au plecat gâştele, căţeii, pisoii şi cocoşii preferaţi
alături de care s-au zbenguit puii de om
în praful sărat al anilor '70 sau '90?
ce briză adie în paradisul lor blând,
cine le spune pe nume
şi cine îi cheamă la masă cu voce subţire de copil?
de ce nu se termină niciodată dorul acesta nelumesc
după fiinţele cu care ne-am jucat altădată
împrăştiind bucuriile ca pe nişte mărgele de sticlă?