mi-a intrat un înger în odaie

mi-a intrat un înger în odaie
şi-mi cotrobăie prin simţuri
de câte ori îl ating
îmi scutură o ninsoare de lumini
praful fin al secundelor
în care am fost fericit
mă vizitează bucuriile trecutului
se strecoară ca un sărut
aplicat în somn copilului rebel
vagi mirosuri de lemn trosnind în sobă
limbile focurilor de altădată
dansează pe pereţii acestui prezent
de gheaţă, betoane şi smog
gusturi uitate mă năpădesc
ca un dar de la cineva care continuă
să mă iubească


plăceri de turtă dulce, de biscuiţi şi nuci învelite în staniol
căzute pe neaşteptate din pomul de crăciun al copilăriei
steluţe-licurici ard ca o magie în gândurile mele
vechile atingeri mă învăluie, miroase a mere şi gutui
lăsate pe dulap peste iarnă de dumnezeul blând al amintirii
închid ochii şi refac lumea celui mic, învii porumbeii şi câinii
şi toate accesoriile cu suflet, blană şi pene ale acelor hârjoneli
de la capătul poveştii


jucării însufleţite îşi încep mişcarea pe rafturii şi prin cutii
iar eu alerg de la una la alta copleşit de această întâmplare
un tren cu navetişti şi babe cu gâşte ieşind din plasa de rafie
aşteaptă un motiv de plecare în gara năruită
motorul duduitor duce sigur în paradis părăsind oraşul de fum
conductorul albastru înţeapă biletele cu aerul său profesional
staţiile se perindă prin faţa ochilor alunecând pe sticla geamurilor
murdare de timp şi de aburul răsuflărilor neîncetate


ca să ajungi acasă trebuie să cobori pe peronul înzăpezit
aşezat de marele inginer al şinelor în mijlocul unei puste infinite
să tragi într-o sanie de lemn toate obiectele acestui puzzle hibernal
geometriile potrivite să dea formă întregului
o singură lampă arde în întuneric undeva la capătul drumului
luminând odăile calde ale bunicilor
şi boturile umede de animale rumegând un fân fără sfârşit

vorbe în locul unei rugăciuni din copilărie

am zis că a venit vremea să mă retrag
în vastele domenii subterane ale casei
să caut adevărul în ilustrate cu vin
pe un fundal cu mobile şi pălării
desprinse dintr-un film cu
david copperfield, oliver twist şi
captain onedin

cuvintele au îngheţat, înzăpezite
undeva în apropierea mureşului
într-un parc cu tot felul de vietăţi
care se mişcă de colo-colo
navetând cu încăpăţânare
în cele trei schimburi ale propriei vieţi
pe care nu a remarcat-o nimeni


nu ştiu dacă au mai rămas prea multe de povestit
dacă nu cumva ar trebui să mă exprim prin dans ori prin urlet
lumea a fost invadată de reclame, statistici şi contabili
e greu să găseşti unghiul anume din care mai poţi zări şi altceva
detaliul cu porumbel odihnindu-se pe aripi de acvilă
în aşteptarea resemnată a inevitabilului
urmele îngerilor carnivori imprimate pe ultima ninsoare
ducând împleticit în bârlogul primejdios al cunoaşterii


dacă găseşti de cuviinţă să te plimbi o vreme prin intemperii
de-a lungul aceloraşi locuri bântuite de anotimpuri şi treceri
nu descoperi decât vreun câine trist tremurând în zăpadă
de parcă dumnezeu a încheiat timpuriu sezonul adopţiilor
proiectele de finanţare a dragostei şi mângâierii
şi caută în zadar un înlocuitor care să-i continue munca
la urma-urmei, poate că asta suntem cu toţii
nişte suflete îmblănite în căutarea unei alte forme de căldură


cercetând îndeaproape lumea de sus cu ajutorul lentilelor
poţi observa aceleaşi păsări de apă iernând în gri-cenuşiul arborilor
într-o stranie simetrie de pene, ciocuri şi aripi învinse
deasupra apei murdare care caută să se verse în fluviu şi în mare
ducând cu ea amintirea fiecărei clipe în care ne-am închis tristeţea
şi-atunci te mână ceva irezistibil să le alungi cu un gând,
cu un bine ţintit cuvânt ori cu o împuşcătură
să te asiguri că a mai supravieţuit cineva care nu a uitat zborul


aş vrea să nu mai aud aceleaşi colinzi americane la megafon
să eliberez renii din ţarc şi din parc într-o lume mai suedeză
să le dau liber o vreme lui moş gerilă, santa claus şi moş crăciun
decupându-i cu grijă din fiecare spot publicitar
să chem magii şi să urmez steaua până la capătul miracolului
poate că sunt prea mic însă pentru o cauză atât de mare
şi-n loc de vorbe ar trebui să rostesc aici o rugăciune din copilărie

fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit

nu e mare lucru de povestit
decât că fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit
care i potriveşte ca o mănuşă
trupului şi sufletului explorator

din locul acela poţi privi relaxat
toată nebunia din jur
stahanovismul existenţei
obsesia câştigului şi a plusvalorii
materialismul ţipător al indivizilor

între două închideri de pleoapă
somnul îţi poate aduce iluzia unei
planete mai bune
vise cu păsări şi aripi fragede
care ţi se cuvin numai ţie


nu e mare scofală, păianjenii oricum continuă să ţeasă firul undiţei
peştii cei mari îi înghit mereu cu plăcere pe cei mici
şi cu toţii sfârşesc în burta bavareză a marelui pescar anonim
poate că gândirea şi contemplaţia ajută mai mult decât acţiunea
nemişcarea decât zbaterea, aşteptarea decât motivul plecării
câtă vreme la capătul fiecărui fir se află o capcană
pentru fiecare fiinţă care urmează să pice în ea


toate frunzele au căzut dintr-odată la geamul pivniţei
al odăii locuite de păianjeni, calculatoare şi vinuri
se joacă vântul cu ele rotindu-le prin aerul tuturor
ca nişte jucării ale unui final mereu anunţat
îmi vine să mă ascund în butoiul cu arome străvechi
şi carii încă nedescoperite de cercetătorii ochelarişti ai tristeţii
să prind în gheare şi în privire micile vietăţi ale trecerii
insectele şi miriapozii care şi-au făcut culcuş în alveolele timpului


cineva a sorbit deja toate vinurile şi toate taninurile
licorile corpolente ale acestei toamne şi ale toamnelor trecute
lăsând în urmă un număr nedefinit de pahare întoarse
din care pot să adulmec gloria unei cunoaşteri pierdute
mirosurile camerei interzise, buchetul picăturii finale
iar eu mă mişc încet, felin, printre jaloanele transparente
de teamă să nu sparg ceva, să nu-mi fie descoperite urmele
de criminaliştii bunului simţ şi ai cumpătării corecte politic


din unghiul meu de vedere, din sertarul cu blană şi pupile discrete
în care torc şi aştept întâmplări memorabile şi clipe de graţie
se văd şoriceii neprinşi cum aleargă înnebuniţi de ideea urmăririi
micile vietăţi pentru care există mereu un prădător flămând
din fericire pentru ei, nu mai sunt eu acela
şi asta nu din pricina tocirii ghearelor şi adormirii reflexelor
ci dintr-un imbold mai profund, mai greu de înţeles
al cărui tâlc nu sunt sigur că merită să vă daţi osteneala
a-l pătrunde

cugetări în lighean într-o zi de noiembrie

venise brusc toamna
într-o zi oarecare de noiembrie
ningea peste lume cu frunze de iederă
desprinse din zidul roş-înverzit
de un vânt adriatic
mi-am dat seama de asta
cu înţeleaptă resemnare
pe când îmi făceam veacul
în ligheanul portocaliu al Mamei
în spaţiul rotund şi cald
dintre două toropiri pe toate fotoliile
şi aşternuturile casei
în interstiţiul larg dintre două postări
mieunate pe blog
însă ce era să fac?
nu sunt eu stăpânul lumii
să pot derula înapoi caseta trecerii


am profitat atunci cu resemnare de ultimele clipe însorite
făcându-mi pe îndelete toaleta de la ora treisprezece
nepăsător la tot ceea ce se petrece în afara cercului meu
de plastic, de blană şi de sufleţel felin care toarce cuvinte
în vană şi în van pentru arborii şi graurii curţii
ca şi pentru toate fiinţele care pot să audă ritmul inimii,
căderea luminii peste toate formele mişcătoare
ale microuniversului în care se petrece întreaga acţiune


apoi o pală de vânt suflată din plămânii unui nevăzut zeu nărăvaş,
cu obrajii umflaţi de efortul demiurgic al întomnării,
cu buzele înroşite de încordarea boreică de la ceasul după-amiezii,
a început să-mi urnească mica barcă translucidă,
ca pe nişte ape de aer şi de vaier, deplasând-o rotit prin lume
rita poate confirma toate acestea cu un lătrat elocvent
doar era şi ea acolo, martor ocular cu coadă şi blană şi nas de copoi


ori poate că totul nu a fost decât un banal vis mitologic
privind lucrurile invers, din unghiul scepticului de la primărie
tot ce poţi vedea sunt un mâţ şi un câine într-o curte cu număr
de pe o stradă cu nume, dintr-un oraş cu blocuri şi uzine
în care nimeni nu mai încearcă de mult să inventeze poezia
în care visătorii au ieşit cu toţii la pensie şi stau mereu la coadă
pentru a încasa ultimul cupon al certitudinii existenţiale
mie oricum mi-e totuna, câtă vreme cunosc adevărul

am zburat pe cazemată alături de singurul uliu al copilăriei

dacă v-aţi neliniştit cumva
în legătură cu mine
cu această lungă absenţă
din lumea neonică a cuvintelor
trebuie să vă spun că am fost
şi voi fi puţin dus
cu sofisticate treburi nonprofit
care nu suferă amânare
cum ar fi pozarea uliului cenuşiu
al copilăriei pierdute
urmăritorul de altădată
al umbrei mele miniaturale
şi al motoarelor cu navetişti
mirosind a rpr şi ţigări naţionale
care făceau un număr infinit de curse
între sat şi platformele industriale


pasărea câmpiei mele bănăţene
care stăpâneşte ţinutul voluptos al amintirii
am regăsit-o pe o cruce albă la poalele şumigului
urmărindu-mi mişcările cu ochii şi cu aripile gata de zbatere
între două puncte ale călătoriei mele de voyeur
asemenea unui spirit vizual reîncarnat
pus să mă vegheze şi să mă apere de propriile fantasme
de Cineva mai cuprinzător şi mai blând


am surprins-o pentru o clipă cu aripile strânse
pe cazemata construită de penultimul dictator
într-un joc al războiului care trebuia mereu să înceapă
însă n-a mai făcut-o niciodată
de parcă a dat Cineva un decret ca moartea să lovească în altă parte

păsării copilăriei mele cu ochi imenşi şi pătrunzători
şi plini de înţelepciunea a tot ce mişcă sub ei
i-am desenat imaginea într-o sumă de biţi şi pixeli
precum o icoană necanonică a propriei aspiraţii de zbor

aş vrea să mă strecor o vreme în pielea ei acoperită de puful planării
să pot tăia aerul pustei bănăţene
în scurte călătorii între copilărie şi moarte
observând, compătimind şi savurând totul
zbuciumul brownian al oamenilor
peisajele cu fiare şi căprioare încă nesacrificate
lumea ca o victimă a propriei sale diversităţi


uliul copilăriei numit cobăţ m-a privit în ochi
acordându-mi o audienţă de câteva secunde
în miezul privirii sale supraterestre
lăsând aparatul foto să înregistreze totul
înainte să părăsească buncărul de muşchi şi de beton
către o destinaţie plină de mister
în golul lăsat de zbaterea aripilor am putut să disting
holograma propriei fiinţe lansate într-o urmărire
cu final necunoscut

aş vrea să nu pleci încă, să mai mieunăm şi să mai toarcem împreună

poate că multă vreme nu aş mai fi înşirat cuvinte,
aci, pe foaia albă cu mulţi pixeli
la care scrii apăsând pe rând pe nişte litere de plastic impersonale
potrivit unei magii nemaiîntâlnite,
dacă nu mi s-ar fi întristat prietenii
din pricina unei despărţiri neaşteptate
s-a întâmplat într-o seară de toamnă
când soarele începuse să apună
în spatele gardului de la marginea lumii afective a lui silviu,
oblojitorul tuturor căţeilor, pisicilor şi aricilor de pe pământ
ne-am dat seama cu toţii
că inima motanului kenzo
pur şi simplu a-ncetat să mai bată


poate că îşi consumase toate impulsurile
iar joaca trebuia să continue într-o altă dimensiune
în care să încapă şi prezentul, şi amintirile,
întinderea pe gresie alături de amicii zâmbitori şi fără de coadă,
şedinţele foto cu ochi mari şi tuburi care se închid/deschid
precum clipirea unei clipe de graţie
toate trebuia mutate pe planeta pufoasă a pisicilor british shorthair
potrivit unor legi la fel de inexorabile ca şi apusul soarelui
la ceasul anume al aruncării cu praf de stele


la capătul scării se află mereu stăpânul providenţial şi nebărbierit
mirosind a medicamente şi tincturi care alungă durerea
cu care poţi să faci schimb de atingeri şi de răsuflări
cu care poţi vorbi despre orice în nopţile de singurătate
în limba fiinţelor care ştiu să sufere şi să spere
împreună puteţi vâna fluturii şi moliile acestui peisaj domestic
zbaterea lentă a oricăror aripi în jurul unei lumini anume
pe orbita căreia, în chip firesc şi inevitabil, e loc pentru toată lumea


aş vrea să nu pleci încă, să mai mieunăm şi să mai toarcem
împreună pe gresia caldă şi în veacul pisicesc care urmează
să ne suim la etajul misterios al casei, să răsturnăm nişte lucruri
şi în general ordinea supărătoare a secundelor
din care cineva s-a gândit să alcătuiască toate poveştile frumoase
aş vrea să ne facem culcuş în aceste imagini şi cuvinte
şi să plutim o vreme cu ele, ca nişte călători pe covorul fermecat
deasupra tristeţilor şi despărţirilor care ne-au fost hărăzite

autograf de la singurul sfinx al propriei curţi

nu am nici o urmă de îndoială
sunt singurul sfinx al propriei curţi
cu mustăţi şi sprâncene arcuite
cu gheare şi blană alb-negru
în stilul sauvage natural
şi-mi trăiesc propria clipă de eternitate
pe piedestalul unei balustrade
mirosind a whiskas şi a mămică umană
ba chiar se întâmplă să am
şi fotograf la scară
pregătit să surprindă şi să colporteze
toate momentele esenţiale
ale fascinatei mele vieţi mele pisiceşti
derulate ca o toarcere reuşită


la un zoom mai atent, paparazzo-ul care pândeşte în umbră
îmi dezvăluie pupilele contractate, de stăpân vremelnic al inelului
privirea de prădător cuminte, cu resortul tras pentru o vreme
ochii în care se oglindesc minuscul brazii şi cerul de acasă
zborul vrăbiilor încă nevânate, liliecii necunoscuţi ai înserării
sălciile foşnitoare ale mureşului, chipuri de oameni grăbiţi...
lui îi pozez detaşat, cu relaxare de fotomodel încă nelansat
ascunzându-mi intenţiile atavice în spatele acestei atitutini blajine


pozarul mută detaliul apoi pe organul flerului şi al adulmecării
cu care cercetez lumea înaintea fiecărei degustări carnivore
în blana fină de sub ochi se ascund rănile luptelor trecute şi viitoare
în nări păstrez memoria mirosurilor din paradis
sub limbă ţin captive 1001 de gusturi care mi-au încântat papilele
sunt o fiinţă senzorială, din capătul cozii până în vârful urechilor
şi tot ce mă atinge, o mână, o imagine, un foşnet, o odoare
se transformă în propriile cuvinte pe un blog oarecare


de fapt, dacă nimeriţi zoom-ul cel bun pe complicatul aparat digital
prin care observaţi cu toţii lumea de la o vreme încoace
vă veţi da seama că eu păzesc uşa enigmatică a casei
şi pun întrebări şi ghicitori fără de răspuns curioşilor bipezi
iar ghearele ies uşor din perniţe, dintr-un impuls lent dar irezistibil
până la urmă, asta e forma mea de comunicare cu toţi cei care exclamă previzibil: "vai, ce pisică frumoasă!"
pe epidermele lor mă semnez cu frumoase dâre de culoare sângerie

mi-am făcut cuib în tristeţea vişinului

mi-am făcut cuib în tristeţea vişinului
în crengile pomului doborât
cu tot cu viţa-de-vie care crescuse
agăţându-se de crengile sale uscate
cu încăpăţânare de viaţă
şi de înălţare necontenită

într-un fel, toarcerea mea aparentă
e un plâns care nu poate fi strecurat
sub nici un chip într-un fişier audio
pentru urechile omenirii sensibile
numai cuvintele se aud înlăuntrul
acestor semne înşirate unul după altul
cu o logică anume
cu o muzică anume, compusă
pentru clapele unui instrument baroc
încă neinventat


era o sâmbătă cenuşie de toamnă iscată prematur
când una din ramurile bătrânului vişin care-mi străjuia curtea
s-a prăbuşit din senin peste lume şi peste pomii tineri
crescuţi neverosimil printre borduri şi pavele
meşterul care zideşte şi repară toate imperfecţiunile lumii
cum ar fi părăginirea, igrasiile şi decrepitudinea
a fost chemat de urgenţă să facă ordine cu drujba sa plină de stihl
mai mult o coasă alimentată cu încrâncenare şi benzină


din toată splendoarea florală de altădată, din raiul de alb parfumat
al tuturor primăverilor existenţei sale
nu au mai rămas decât nişte lemne bune de foc
şi câţiva saci cu crengi şi cu frunze sprijiniţi de un arbore încă viu
nu mai am unde să mă joc, nu mai am unde să mă sui
şi rita percepe golul imens din sufletul meu, cu miros de drujbă
în care nu va mai înflori şi rodi niciodată vişinul măreţ al curţii
prietenul meu vegetal, pădurea mea de cedri în care vânam lei

în umbra înserării, prin conturul nevăzut al coroanei căzute
ochiul aparatului digital poate surprinde acum
zborul unui avion către luminile unei piste
planarea lină a acestei maşinării, precum plecarea unui suflet
într-o călătorie neprevăzută către un acasă neştiut
la urmă se aşterne liniştea şi licăresc stelele
pe care le aprinde mereu cineva la capătul poveştii
parcă anume ca să alunge tristeţea nopţii şi a despărţirii

amintire cu vicky, pieptănată încetişor şi blând

iar mi s-a făcut dor de o poză în sepia
de eternitatea personală a unei clipe
şi am lipit-o aici de ecranul blogului
în speranţa că dumnezeu nu va scoate niciodată ştecherul din priză
pesemne că vorbesc cu mine însumi
şi cu alte două-trei fiinţe
cu ochii larg deschişi
atât cât să-mi ating target-ul nonprofit
de audienţă afectivă
atât cât să spun pe şoptite
povestea scurtă a căţeluşei vicky
pieptănată încetişor şi blând
în curtea cu hortensii şi brazi
de fetiţa cuminte a anilor şaptezeci



era mică şi fericită în pielea sa de maidaneză bine crescută
pe vremea când încă trăia nagymama să alunge motanii
şi în general toate pericolele posibile care bântuiau oraşul
pe vremea când drumurile erau mai lungi şi blocurile mai puţine
şi puteai auzi, între două semnale cu bârâituri de europa liberă,
cum se instaurează liniştea ca o peliculă groasă pe străzi
ca o scărpinare reuşită, dar inutilă, de pureci


ce putea şti vicky însă despre toate aceste subtile prelungiri
ale lumii oamenilor în viaţa sa lipsită de griji
cât timp era fericită şi chiar împărţea un fotoliu cu stăpânul casei?
pe urmă însă nimic n-a mai fost la fel, nici izul, nici culoarea pozelor
şi-n curtea sa şi-au făcut apariţia bătrâneţea şi cockeriţa baby
nărăvaşă şi tânără şi obraznică precum o schimbare de regim
precum o presimţire care chiar avea să se împlinească
lumina cade azi la fel peste brazi, umbrele sunt însă cu totul altele

reportaj în praf, pe planeta roşie cu suv şi căruţă

era o seară aproape obişnuită
pe planeta roşie numită acasă
ochiul pisicului s-a închis şi deschis
de câteva ori într-o secundă
bliţuind cu privirea tăiată
peisajele înecate în praful de august
caii care se intorceau docili acasă
cu tot cu căruţă
suv-urile care goneau pe contrasens
învăluind lumea în dâre de cometă

sufletul a fost negreşit acolo
plecat incognito în reportaj
pentru revista încă neapărută
cu un singur cititor abonat
(cred că e din cauza crizei)



pe urmă am văzut libelula aterizând pe vârful unui pom
anume pentru a privi universul prin aripile sale transparente
nesupuse nici unei legi, extraterestre în libertatea zbaterii lor
gâza eliberată precum cuvintele în spaţiul fizic al lumii reale
neînţeleasă, ci doar privită, fotografiată, greu de pus în insectare
aşezată strategic chiar pe locul din care în primăvară
vor exploda mugurii tuturor schimbărilor viitoare
în grădina unui dumnezeu octogenar cu mâinile deformate de muncă

am închis pentru o vreme ochiul cu lentile convexe
pleoapele s-au retras apoi lăsând privirea să cuprindă
cele şase lumini ale înserării insinuându-se în frunzişul
unui plop oarecare postat pe drumul dintre naştere şi moarte
de un arhitect imperial trimis în misiune în pusta bănăţeană
nimic din ceea ce scriu şi văd nu pare verosimil
nu mai mult decât o imagine digitală de 200x200 pixeli
care surprinde stelele ascunse în palmă
de un copil care nu a ascultat sfaturile mamei

trenul gonea un pic mai încolo, la câţiva ani lumină
de aceste întâmplări petrecute la poalele unui mic deal vulcanic
fantomele navetiştilor jucau şeptic în compartimentul de clasa a treia
babele cărau gâşte la piaţă, cu gâturile ieşind din plase de rafie
mirosea a motorină şi gudroane, a vară şi a împerechere oarbă
la capătul fiecărei curse aştepta o uzină cu flacără veşnică
în vârful unui turn sumbru, fără creneluri şi fără străjer


nimic nu putea însă opri caii să se întoarcă acasă
o dată cu umbrele lor bizare, de formă umană,
ducând în căruţă toate accesoriile dulci-murdare ale copilăriei
scuturându-le cu o graţie anume prin pietrişul medieval al drumului
cu lopata înălţată în aer precum un stindard al regelui rural
ce domneşte peste toate aceste măreţe fapte de arme ale nostalgiei

m-a cuprins o lene cosmică

trebuie să ştiţi cu toţii
că în ultima vreme
m-a cuprins aşa o lene cosmică
că dorm mereu, zile şi nopţi în şir
pe bufetul din sufragerie
între cai albi de porţelan
care aleargă prin visele mele
lângă samovarul neclocotit
ce-ar putea oricând să-mi dea trezirea
între sfeşnice neaprinse
şi trunchiuri de bambus trist
sub goblenul centenar
cusut de măicuţele de notre-dame
în care câinii unei vânători ancestrale
veghează atent un cerb răpus
cu privirea lichidă şi blândă




poate că de aceea nici n-am apucat să vă spun aici, pe blog
povestea grandioasei căţeluşe charlotte
din neamul încăpăţânat al ciobăneştilor de bucovina
care poartă numele unui cupaj de vinuri
şi obişnuieşte să roadă smochinii curţii
unei case renovate din nădlac
în care îşi fac cuib de la o vreme animalele şi fericirea
după cum nu am apucat să vă istorisesc
nimic nimic nimic despre aventurile noilor mâţi negri
pe numele lor batman şi vera
nişte draci adolescenţi care cresc în curtea serafică a lui titi&clara
dar şi pe masă şi pe sub masă, pe acoperiş şi prin tufiş
cu scopul afectiv anume şi atât de des mărturisit
de a-l înlocui pe marele dispărut grimli
despre ale cărui viaţă şi operă s-a mai făcut vorbire aici

o s-o fac însă altă dată, voi povesti când nesomnul mi-o va permite


mi-a fost aşa o lene cosmică, trebuie să mă-nţelegeţi
sunt un motan de dreapta, iar scrisul e o chestiune nenormată
nu îl poţi supune vreunui acord global fără să te acoperi de ridicol
n-are legătură cu oamenii muncii şi nici cu pisicii muncii
câtă vreme ţine de chef şi de capricioasa inspiraţie
care, iată, mă face acuma să casc şi să mă trezesc
şi să scriu câteva rânduri pentru prietenii mei din lumea largă

umbra motanului kenzo pe un perete neterminat

a fost odată ca niciodată
un grandios motan pe nume kenzo
care trăia la marginea marelui oraş
într-o căsuţă cu lămpi, fluturi şi lucarne
şi scară care duce spre cer
adică spre dormitorul misterios
al celui care le-a creat pe toate
în timpul unui vis cât se poate de inspirat

deşi kenzo era o fiinţă spectaculoasă şi sociabilă
prietenii săi erau puţini, erau pe apucate,
mai mult ca o umbră de sfinx
pe un perete neterminat





când le vorbea, obişnuia să-şi depene povestea tristă
avusese o stăpână oarecum tipică, atât de întâlnită în lumea de azi
genul de proprietar sclifosit de vilă şi x5 care îşi doreşte
şi o mâţă de rasă printre atâtea obiecte de valoare din jurul său
cum motanul devenise agresiv, zgârâind-o şi muşcând-o
duduia s-a gândit să scape de el, să-l eutanasieze pe dată
kenzo îşi aminteşte totul privind cu ochii săi mari
la prietenul blând şi mişcător din oglinda ferestrei


din fericire, zâna cea bună a pisicilor british shorthair
cu care proprietarii parveniţi habar n-au cum să se poarte
ori, mai exact, zânul bărbos şi vindecător care locuieşte
în satul cruceni de la marginea aradului
în chip de veterinar mirosind a tincturi şi dezinfectante
l-a salvat de la moarte, adoptându-l pe dată
şi învăţându-l în câteva minute cum trebuie să se poarte
cu oamenii mai mult sau mai puţin letali din preajmă


astăzi, kenzo zâmbeşte fericit pe gresia caldă a noului său cămin
cu chipul său rotund de eschimos, felin şi pufos
ba chiar se joacă seară de seară cu gâzele zbuciumate
care se strâng fascinate în jurul becului orb
şi al piciorului nămolos şi ludic al stăpânului
de parcă n-ar fi planat niciodată asupra sa
ameninţarea cumplită a morţii, injecţia cu otrăvuri finală
administrată cu seninătate de o oarecare tanti cruela


întâmplările şi intrigile acestui basm pot continua la nesfârşit
ca o toarcere molcomă printre dopuri şi alte obiecte
şi jucării cu care să-ţi alungi singurătatea şi plictisul
pisicul şi stăpânul vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi
în casa de sub stele, răsărituri şi apusuri
în jurul căreia pasc caii şi mânjii o iarbă de la începutul lumii
în curtea căreia se adună dobermanii, dihorii şi aricii
şi-şi fac culcuş etern în palma protectoare a umanităţii