literatură de sertar despre duplicitate, conlocuire şi umbrele de companie

după o chinuitoare aşteptare
am hotărât să vă fac cunoscut
acest adevăr duplicitar,
această uluitoare descoperire
poate mai şocantă chiar
decât cea a fotografului tăcut
din blow-up:
eu sunt singurul motan din lume
care deţine două umbre,
una într-atât de umană
şi cealaltă într-atât de felină
încât îţi vine să miauni
şi să vorbeşti deodată
pentru toţi spectatorii perplecşi
ai acestei reprezentaţii virtuale
cu geometrii monotone
şi soare blând de februarie


cât despre rita, colocatara mea despre care unii, mai răutăcioşi,
afirmă că ar aparţine totuşi speciei canine, am putut constata
în cadrul unei şedinţe foto organizate în curtea casei
că atât dânsa, cât şi umbra sa absolut unică
au ieşit de curând din convalescenţă, dezbărate de gulerul alb
pe care doctorul nostru personal obişnuieşte să-l pună pacienţilor
dintr-o pornire sadică pe care sincer, dar sincer,
cu toată silinţa, bunăvoinţa şi străduinţa, nu pot s-o înţeleg defel

nu ştiu dacă pot să explic asta, însă mereu se întâmplă astfel:
undeva, într-o odaie caldă, există o masă ovală pe care doarme
un motan înţelept, înconjurat de blândeţea zilei şi a nopţii,
de răsuflarea oarecum canină a unui personaj maro lungit pe gresie
între cei doi există o anumită distanţă de siguranţă
făcând fericirea conlocuirii nu numai dezirabilă, ci şi posibilă
sub ochii biografului personal care-şi ascute creioanele şi zoom-ul


cu toţii ţinem prin sertare gândurile ilustrate ale trecutului
albume de familie, discuri de vinil şi ştampile cu inimioare
uneori îmi place să mă joc printre ele cu aerul că aparţin şi eu
aceleiaşi nostalgii bine documentate din care se compune memoria
cineva se apropie atunci tiptil şi mă închide acolo pe nevăzute
iar umbra mea dublă continuă să alerge în lumina exterioară
imortalizând întâmplările în aceste imagini, în aceste cuvinte

dare de seamă felină despre suferinţele canine ale ritei

îl ştiţi pe veterinarul acela bărbos
căruia prietenii îi spun silviu
în zilele cu chiciură şi alte intemperii
ale acestui anotimp al animalelor mici
în care locuim de la o vreme cu toţii?
pe silviul uşor vesel, uşor trist
mirosind a leacuri profesionale
care te ajută cu o injecţie bine ţintită
să nu treci styxul şi alte ape finale
care duc în locul întunecos despre care nu mai ai ce povesti?
pe cel care a strecurat-o pe rita
în pâlnia unui guler al suferinţei şi vindecării?


îmi vine să mă ascund în spatele propriilor labe şi gheare şi mustăţi
când vă povestesc toate acestea, aparent cu o detaşare mâţească
de teama să nu mi se întâmple şi mie această convalescenţă canină
la care a fost supusă colega mea de pat, odaie şi blog
cu care împart de un cincinal încoace toate întâmplările şi poveştile
în care silviu reprezintă întotdeauna personajul cu coasă şi bisturiu
gata să intervină în vieţile noastre pentru a înlocui cu o tăietură
suferinţele cu fericirea, durerea cu mângâierea

şi poate că în ultimele zile eu am fost martorul tăcut
nu atât al unei poveşti despre o intervenţie chirurgicală
la piciorul stâng din spate al ritei, din motive de refacere
a unor ligamente rupte şi de alungare a unor artroze
cât al unor alinări la care orice animal mic şi mijlociu poate să spere
sub mâinile de taumaturg ale celui mai silviu dintre noi
omul care ştie să asculte cu stetoscopul ritmurile oricărei inimi
fie ea şi de hamster cât se poate de nesemnificativ


altfel, ne-am distrat foarte bine cu toţii în ultima vreme
în vreme ce rita răcnea cu ţipăt de moarte şi abandonare finală
silviu îi tăia imperturbabil firele operaţiei cu şuriul doftoricesc
pe aceeaşi masă cu sfeşnice şi vinuri de bordeaux
la care clubul vestik îşi ţine marile degustări de ianuarie
şi după un timp, fireşte, rita a văzut că e bine
drept pentru care şi-a reluat prostul obicei să mă alerge
pe sub mesele şi scaunele mic-burgheze ale casei

vis cu păsări şi zăpezi de altădată, sub lampa şcolarului

lumina cădea din toate părţile
pe chipul meu pufos şi îmblănit
cădea solară şi electrică şi dând dovadă de o oarecare neprihănire
scena era o foarte scurtă şi adevărată poezie în alb-negru
cu capsule de cerneală încă nevărsate
pe impresia generală de imaculare
cu vorbe încă nescrise în caietul cu pătrăţele şi picăţele
în computerul de ultimă generaţie
cineva îmi desena toate visele
cu creionul digital
colorând îndoielnic fundalul general
asta ca să ştie toţi curioşii ce mai fac


ar fi putut fi vorba, în opera onirică despre care se face vorbire aici,
despre dusele şi topitele şi cursele zăpezi de altădată
de păsările care zboară nesincronizat deasupra apelor nesigure
de faptul că nimeni nu se mai întreabă ce se întâmplă cu aripile
atunci când totul îngheaţă şi nu mai ai unde să înoţi ori să zbori
dar nu sunt sigur de asta, nu mai sunt sigur de subiectul
tuturor indiscreţiilor de faţă de care mă fac vinovat acum


ori poate că totul are o subtilă legătură cu vrabia zgribulită
pe care creatorul său a desenat-o aripioară cu aripioară,
fulg cu fulg, piuit cu piuit
într-un arbust îngheţat pe malul cărui râu vreţi voi
lăsând-o să tremure înlăuntrul unei fericiri relative
despre care unii ar putea crede că izvorăşte dintr-o precară
şi cât se poate de repetitivă libertate a speciei


soarele şi lampa au încălzit peisajul tuturor viselor mele
topind şi aburind şi condensând tot ce e de transformat
în aceste peisaje pe care-mi odihnesc formele feline
care sforâie şi tresar folosindu-se comic de burtă şi perniţe,
de ghearele retrase în teaca de lene şi somn
sincer, nu ştiu cum se sfârşeşte povestea viselor mele
până nu mă trezeşte brutal stăpânul tuturor accesoriilor de lumină
iar atunci parcă nici nu mai am chef să o povestesc

mi-a intrat un înger în odaie

mi-a intrat un înger în odaie
şi-mi cotrobăie prin simţuri
de câte ori îl ating
îmi scutură o ninsoare de lumini
praful fin al secundelor
în care am fost fericit
mă vizitează bucuriile trecutului
se strecoară ca un sărut
aplicat în somn copilului rebel
vagi mirosuri de lemn trosnind în sobă
limbile focurilor de altădată
dansează pe pereţii acestui prezent
de gheaţă, betoane şi smog
gusturi uitate mă năpădesc
ca un dar de la cineva care continuă
să mă iubească


plăceri de turtă dulce, de biscuiţi şi nuci învelite în staniol
căzute pe neaşteptate din pomul de crăciun al copilăriei
steluţe-licurici ard ca o magie în gândurile mele
vechile atingeri mă învăluie, miroase a mere şi gutui
lăsate pe dulap peste iarnă de dumnezeul blând al amintirii
închid ochii şi refac lumea celui mic, învii porumbeii şi câinii
şi toate accesoriile cu suflet, blană şi pene ale acelor hârjoneli
de la capătul poveştii


jucării însufleţite îşi încep mişcarea pe rafturii şi prin cutii
iar eu alerg de la una la alta copleşit de această întâmplare
un tren cu navetişti şi babe cu gâşte ieşind din plasa de rafie
aşteaptă un motiv de plecare în gara năruită
motorul duduitor duce sigur în paradis părăsind oraşul de fum
conductorul albastru înţeapă biletele cu aerul său profesional
staţiile se perindă prin faţa ochilor alunecând pe sticla geamurilor
murdare de timp şi de aburul răsuflărilor neîncetate


ca să ajungi acasă trebuie să cobori pe peronul înzăpezit
aşezat de marele inginer al şinelor în mijlocul unei puste infinite
să tragi într-o sanie de lemn toate obiectele acestui puzzle hibernal
geometriile potrivite să dea formă întregului
o singură lampă arde în întuneric undeva la capătul drumului
luminând odăile calde ale bunicilor
şi boturile umede de animale rumegând un fân fără sfârşit

vorbe în locul unei rugăciuni din copilărie

am zis că a venit vremea să mă retrag
în vastele domenii subterane ale casei
să caut adevărul în ilustrate cu vin
pe un fundal cu mobile şi pălării
desprinse dintr-un film cu
david copperfield, oliver twist şi
captain onedin

cuvintele au îngheţat, înzăpezite
undeva în apropierea mureşului
într-un parc cu tot felul de vietăţi
care se mişcă de colo-colo
navetând cu încăpăţânare
în cele trei schimburi ale propriei vieţi
pe care nu a remarcat-o nimeni


nu ştiu dacă au mai rămas prea multe de povestit
dacă nu cumva ar trebui să mă exprim prin dans ori prin urlet
lumea a fost invadată de reclame, statistici şi contabili
e greu să găseşti unghiul anume din care mai poţi zări şi altceva
detaliul cu porumbel odihnindu-se pe aripi de acvilă
în aşteptarea resemnată a inevitabilului
urmele îngerilor carnivori imprimate pe ultima ninsoare
ducând împleticit în bârlogul primejdios al cunoaşterii


dacă găseşti de cuviinţă să te plimbi o vreme prin intemperii
de-a lungul aceloraşi locuri bântuite de anotimpuri şi treceri
nu descoperi decât vreun câine trist tremurând în zăpadă
de parcă dumnezeu a încheiat timpuriu sezonul adopţiilor
proiectele de finanţare a dragostei şi mângâierii
şi caută în zadar un înlocuitor care să-i continue munca
la urma-urmei, poate că asta suntem cu toţii
nişte suflete îmblănite în căutarea unei alte forme de căldură


cercetând îndeaproape lumea de sus cu ajutorul lentilelor
poţi observa aceleaşi păsări de apă iernând în gri-cenuşiul arborilor
într-o stranie simetrie de pene, ciocuri şi aripi învinse
deasupra apei murdare care caută să se verse în fluviu şi în mare
ducând cu ea amintirea fiecărei clipe în care ne-am închis tristeţea
şi-atunci te mână ceva irezistibil să le alungi cu un gând,
cu un bine ţintit cuvânt ori cu o împuşcătură
să te asiguri că a mai supravieţuit cineva care nu a uitat zborul


aş vrea să nu mai aud aceleaşi colinzi americane la megafon
să eliberez renii din ţarc şi din parc într-o lume mai suedeză
să le dau liber o vreme lui moş gerilă, santa claus şi moş crăciun
decupându-i cu grijă din fiecare spot publicitar
să chem magii şi să urmez steaua până la capătul miracolului
poate că sunt prea mic însă pentru o cauză atât de mare
şi-n loc de vorbe ar trebui să rostesc aici o rugăciune din copilărie

fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit

nu e mare lucru de povestit
decât că fiecare-şi găseşte până la urmă cotlonul potrivit
care i potriveşte ca o mănuşă
trupului şi sufletului explorator

din locul acela poţi privi relaxat
toată nebunia din jur
stahanovismul existenţei
obsesia câştigului şi a plusvalorii
materialismul ţipător al indivizilor

între două închideri de pleoapă
somnul îţi poate aduce iluzia unei
planete mai bune
vise cu păsări şi aripi fragede
care ţi se cuvin numai ţie


nu e mare scofală, păianjenii oricum continuă să ţeasă firul undiţei
peştii cei mari îi înghit mereu cu plăcere pe cei mici
şi cu toţii sfârşesc în burta bavareză a marelui pescar anonim
poate că gândirea şi contemplaţia ajută mai mult decât acţiunea
nemişcarea decât zbaterea, aşteptarea decât motivul plecării
câtă vreme la capătul fiecărui fir se află o capcană
pentru fiecare fiinţă care urmează să pice în ea


toate frunzele au căzut dintr-odată la geamul pivniţei
al odăii locuite de păianjeni, calculatoare şi vinuri
se joacă vântul cu ele rotindu-le prin aerul tuturor
ca nişte jucării ale unui final mereu anunţat
îmi vine să mă ascund în butoiul cu arome străvechi
şi carii încă nedescoperite de cercetătorii ochelarişti ai tristeţii
să prind în gheare şi în privire micile vietăţi ale trecerii
insectele şi miriapozii care şi-au făcut culcuş în alveolele timpului


cineva a sorbit deja toate vinurile şi toate taninurile
licorile corpolente ale acestei toamne şi ale toamnelor trecute
lăsând în urmă un număr nedefinit de pahare întoarse
din care pot să adulmec gloria unei cunoaşteri pierdute
mirosurile camerei interzise, buchetul picăturii finale
iar eu mă mişc încet, felin, printre jaloanele transparente
de teamă să nu sparg ceva, să nu-mi fie descoperite urmele
de criminaliştii bunului simţ şi ai cumpătării corecte politic


din unghiul meu de vedere, din sertarul cu blană şi pupile discrete
în care torc şi aştept întâmplări memorabile şi clipe de graţie
se văd şoriceii neprinşi cum aleargă înnebuniţi de ideea urmăririi
micile vietăţi pentru care există mereu un prădător flămând
din fericire pentru ei, nu mai sunt eu acela
şi asta nu din pricina tocirii ghearelor şi adormirii reflexelor
ci dintr-un imbold mai profund, mai greu de înţeles
al cărui tâlc nu sunt sigur că merită să vă daţi osteneala
a-l pătrunde

cugetări în lighean într-o zi de noiembrie

venise brusc toamna
într-o zi oarecare de noiembrie
ningea peste lume cu frunze de iederă
desprinse din zidul roş-înverzit
de un vânt adriatic
mi-am dat seama de asta
cu înţeleaptă resemnare
pe când îmi făceam veacul
în ligheanul portocaliu al Mamei
în spaţiul rotund şi cald
dintre două toropiri pe toate fotoliile
şi aşternuturile casei
în interstiţiul larg dintre două postări
mieunate pe blog
însă ce era să fac?
nu sunt eu stăpânul lumii
să pot derula înapoi caseta trecerii


am profitat atunci cu resemnare de ultimele clipe însorite
făcându-mi pe îndelete toaleta de la ora treisprezece
nepăsător la tot ceea ce se petrece în afara cercului meu
de plastic, de blană şi de sufleţel felin care toarce cuvinte
în vană şi în van pentru arborii şi graurii curţii
ca şi pentru toate fiinţele care pot să audă ritmul inimii,
căderea luminii peste toate formele mişcătoare
ale microuniversului în care se petrece întreaga acţiune


apoi o pală de vânt suflată din plămânii unui nevăzut zeu nărăvaş,
cu obrajii umflaţi de efortul demiurgic al întomnării,
cu buzele înroşite de încordarea boreică de la ceasul după-amiezii,
a început să-mi urnească mica barcă translucidă,
ca pe nişte ape de aer şi de vaier, deplasând-o rotit prin lume
rita poate confirma toate acestea cu un lătrat elocvent
doar era şi ea acolo, martor ocular cu coadă şi blană şi nas de copoi


ori poate că totul nu a fost decât un banal vis mitologic
privind lucrurile invers, din unghiul scepticului de la primărie
tot ce poţi vedea sunt un mâţ şi un câine într-o curte cu număr
de pe o stradă cu nume, dintr-un oraş cu blocuri şi uzine
în care nimeni nu mai încearcă de mult să inventeze poezia
în care visătorii au ieşit cu toţii la pensie şi stau mereu la coadă
pentru a încasa ultimul cupon al certitudinii existenţiale
mie oricum mi-e totuna, câtă vreme cunosc adevărul