refugii onirice pentru pisicile spiritualizate cu coadă, blană şi blog

să vă zic cum a fost, ca să nu rămână
nici o umbră de îndoială
mai întâi am descoperit această odaie
altminteri perfectă în organizarea sa
pline de cărţi de shakespeare, tolkien
şi chiar de arthur conan doyle
de globuri pământeşti şi de ursuleţi
cu şapcă şi webcam abscons
de pianine nevăzute şi de lumini blue
pe urmă mi-am dat seama c-ar fi
un cotlon nefolosit şi m-am suit acolo
aşa că în oglindă puteţi vedea acum
doi pisoi, doi ursuleţi şi două comp-uri
ca-n jocurile alea din alt veac
în care trebuie să descoperiţi deosebiri
şi nu mai reuşiţi să o faceţi


de aici să nu credeţi cumva că asta, camera adolescentului nemiop,
ar fi devenit singurul loc unde-mi fac veacul şi-mi fac de cap
din lipsă de altceva mai bun de lenevit şi de făcut
nu, nu, am mai găsit şi alte refugii mai mult sau mai puţin comode
cum ar fi această tavă rustică de pe masă, la distanţă sigură de rita
şi de paharul gol în care a fost cândva un riesling de recaş,
un cupaj de la serve ori un cabernet sauvignon de la oprişor


o labă îndreptată în sus poate fi semnul extazului suprem, mistic
în care cad pisicile spiritualizate cu coadă, blană şi blog
ori de câte ori temperatura trece de 35 de grade
şi somnul toropeşte simţurile şi bagă ghearele în perniţe
când lumina cade pe gresie mai mult ca un cântec de leagăn
pentru toate vieţuitoarele din colţul ăsta de galaxie,
deşi nu bag gheara-n foc pentru semnificaţia asta


aşa că mă întorc la raftul maro cu dosare şi boxe şi cd-uri
în care încape şi fiinţa mea discretă, uşor sforăitoare
sub mine se află nişte partituri de bartok, chopin şi czerny
pe care nu le mai cântă nimeni la clavir
deasupra e ursul de jucărie cu ochi digitali
şi nişte cărţi învechite pe care nu le mai citeşte nimeni
uşoara umbră desuetă a lumii nu mă împiedică însă să dorm fericit
şi să visez că postez aceste cuvinte pe un blog absolut motănesc

vânare de vânt şi de aripi în iarba înaltă a propriului meu regat

sunt stăpânul crud al propriului regat
şi tot ce mişcă pe teritoriul meu
de câteva sute de metri pătraţi
în adânc, pe pământ ori în aer
îmi aparţine numai mie
cu drept de viaţă şi de moarte

am prins aşadar nişte aripi în iarbă
se zbăteau ca o jucărie chinezească
de la magazinul de doi lei
şi n-am putut să-mi înfrânez plăcerea de a ţine în gheare inima altcuiva, aripile altcuiva,
destinul vreunei vietăţi minuscule
care n-a învăţat prea bine să zboare


deasupra casei, într-o zonă mai îndepărtată şi mai greu accesibilă
şi care, după cum am decretat cândva, tot mie îmi aparţine
un guguştic se sprijinea în aripa încă neînhăţată de vreo gheară
din unghiul meu terestru, după o scurtă evaluare a target-ului
mi-am zis că nu merită efortul unei alte vânători feline
şi cred că la asta se gândea şi ea, zburătoarea cenuşie
care-şi face cuib de când lumea în brazii curţii mele regale
să spunem că asta se numeşte un act de clemenţă din partea mea


cred că ritei, nesupusei care-şi face de lucru între graniţele mele,
nu-i păsa nici cât negru sub unghie de cele întâmplate
de vreme ce dormea în lumea sa onirică populată cu oase gigant
şi alte pofte şi viziuni canine la care nici nu vreau să mă gândesc
de teamă să nu-mi stric de unul singur buna dispoziţie
trebuie să chem vrăjitorii s-o transforme cândva în broscuţă
ori în altă jucărie orăcăitoare cu care să-mi fac mendrele
până când nu mai e în stare să se zbată, ţipând ca din gură de şarpe


mi-am dat seama la urmă, când stăteau să mi se termine cuvintele
că pe laba mea albă, cu ghearele ascunse în sfârşit în perniţe
se odihnea o vrabie cu aripile strânse şi inima cât un purice
care a uitat să mai sară, care a uitat să mai bată
şi chiar dacă v-am întristat pe toţi cu lipsa logică de happy end
trebuie să mă credeţi pe cuvânt: am părăsit victima în iarbă
şi când m-am întors la locul faptei, n-am mai găsit nici un trup,
ci doar bătaia imperceptibilă de aripi a zborului către o altă poveste

postare cu ioana dark şi fiarele blânde ale ţinutului poeziei

viaţa e singura poezie
cu oameni, basseţi şi grătare în iarbă
cu câinii-lupi ai îndepărtării de acasă
întotdeauna putem fi fericiţi
în dansul cu tâlc al fiarelor blânde
clipele trebuie uzate, trebuie înţelese
ca nişte secvenţe surprinse
de marele fotograf anonim ce expune
pentru plăcerea unicului său ochi

dar cu cine să miauni, să latri şi
să urli despre toate acestea
fără-de-teama bunului hingher de serviciu?


în braţele calde ale mamei tuturor fiinţelor şi lucrurilor
poate încăpea orice vietate omenească, fie ea şi un teckel sârmos
cufundat într-o stare de siguranţă şi beatitudine fără de margini
şi totuşi nu vei putea şti sigur niciodată
cine pe cine apără şi cine pentru cine e în stare să sape o cale
până la celălalt capăt al pământului şi să alunge broaştele iritante
care clatină această mare piatră rotundă, incandescentă

şi da, între atâta seninătate şi pace umano-canină
ar mai fi de pomenit aici şi mâţa numită inspirat ioana dark
care-şi plimbă cu sfială fiinţa printre bicicletele de carbon
ale stăpânului casei şi ţinutului tuturor acestor întâmplări
pe locul în care altădată se juca mereu cu fluturii inocenţi ai lămpii
motanul kenzo a cărui inimă a încetat din senin să mai bată
altundeva decât în spaţiul absolut virtual al acestei poveşti


la urmă trebuie să înfăţişez-câinele călăuză şi pe prietenul său
cu bandană şi vag damf de tincturi veterinare
privind în tandem spectacolul unui apus oarecare de iunie
aşteptând fiecare de la celălalt să i se dea comanda
aducerii mingii de foc aruncate de cineva în fiecare seară
în grădina vecinei grijulii şi nedumerite
cu care poţi conversa despre preţuri, vreme şi soartă
prin gardul de lătezi al acestei margini de lume

poveste cu bigeli şi labradori citită de mine însumi în irisul umed al ritei

fiecare se joacă, da, cu cine poate
bunăoară, sub botul lui oscar,
singurul labrador din judeţul gorj,
nu e ceea ce credeţi,
vreo mogâldeaţă ori vreo jucărie
aleasă de prin supermarket,
ci e însăşi maya, căţeluşa bigel
adoptată de o stăpână nonconformistă
cu locuinţă de vară de la ţară
pe motiv că n-a mai încăput
într-un apartament de bloc
se pare că plăcerea adopţiei
a fost mai ales de partea labradorului
căci de atunci hârjoana continuă
ca o dragoste nărăvaşă, nestăpânită
ce trebuie consumată până la capăt
şi chiar şi după aceea


eu însumi mă joc prin sertarele mobilierului louis quatorze
aşteptând să-mi treacă prin faţa nasului şi ghearelor
musculiţele şi ţânţarii care mi-au încălcat teritoriul,
şoriceii pe cale de dispariţie ai marelui oraş deratizat,
vrăbiile şi canarii care n-au ascultat de mămicile lor,
şi fac asta cu ceva mai multă destindere decât în situaţia
în care m-aş afla, ca un bigel, sub fălcile rasate ale lui oscar


singură rita, în înţelepciunea ei leneşă, refuză să facă mişcări inutile
contemplând de pe una din treptele superioare ale existenţei de câine
întregul spectacol al lumii ludice în care trăim cu toţii
în privirea ei se oglindesc toate zbaterile gângăniilor exterioare
siluete vagi de oameni, păsări şi insecte care aleargă după himerele zilnice
dacă stau să scotocesc bine în irisul ei umed, cu contururi maronii
mă pot zări chiar şi pe mine însumi privind-o înspăimântat
la gândul că s-ar putea deranja din băile ei de umbră şi de soare
pentru o scurtă partidă de sprint care să mă alunge în înaltul arborilor
din fericire însă, e prea cald însă şi prea vară pentru o asemenea acţiune
şi toată povestea ia sfârşit cu o dulce aţipire în braţele moi ale liniştii

sunt un pisic vegetal, din mine creşte trandafirul japonez al privirii

ştiu, ştiu că am mai scris
ştiu că am mai pozat despre asta,
despre propria mea încolăcire
în jurul trandafirului japonez
însă nicicum nu mă pot abţine
să o fac din nou şi din nou
aşa cum de altfel li se întâmplă
tuturor copiilor care încă n-au apucat
să crească mari şi serioşi
şi neîncăpători în jucăriile trecutului
la urma urmei, trebuie să-mi dedic
mie însumi, motanului-copil
măcar din când în când o postare
ca o poezie felină cocoţată în ghiveci
spre îndelunga zâmbire a fanilor
şi a duduilor afectuoase de pretutindeni

la ce m-oi fi gândind în postura aceasta aproape filosofică
în timp ce trunchiul creşte imperceptibil într-o direcţie concretă
iar păianjenii au început să-şi ţeasă pânzele invizibile
în jurul tuturor lucrurilor şi fiinţelor care compun existenţa?
la zbaterea cărei vrăbii încă neprinse în gheara alb-neagră,
la tremurul cărui şoarece citadin încă necăzut la datorie,
la aripile cărui fluture încă necaptiv zborului în jurul lămpii?
şi chiar de nu gândesc la nimic, privirea nu ţine oare loc gândului?


dacă te străduieşti suficient, poţi încăpea în locuri mai strâmte
decât propriul tău trup cu blană şi gheare şi mustăţi zburlite
te poţi face una cu cercul şi cu cerculeţul, cu geometria rotundă
pe care tot timpul ţi-o pune cineva la dispoziţie
de parcă planta ar creşte direct şi inevitabil din tine,
şi nu din centrul propriei sale existenţe exotice şi anodine
dacă te străduieşti, poţi deveni cândva şi tu un cerculeţ cu coadă


şi mai ştiţi ceva? uneori simţi nevoia să-ţi acoperi privirea
cu laba protectoare a somnului şi lenevirii creatoare
de parcă restul, zgomotele, insectele, paraziţii exteriorului
ar înceta brusc să existe şi-n locul lor s-ar instaura liniştea şi visele
în oraşul portocaliu al lui garfield în care locuieşti de la o vreme
uneori poţi alunga întregul bruiaj vulgar al lumii cu un simplu gest
îndreptând privirea către un înlăuntru plin de candoare
despre care încă n-ai apucat să povesteşti nimănui

ilustrate şi tristeţi de la-nceputul celuilalt veac

aş vrea să recuperez aici
conturul cald al unui maidanez
de la-nceputul celuilalt veac
tristeţea privirii de câine
aţintite către un fotograf atemporal
într-o vedere de pe malul begheiului
aş vrea să decupez cu gheara
fiinţa mică şi plină de pureci
care înţelegea cândva comenzile
şi înjurăturile ungureşti şi nemţeşti
ale stăpânilor locului
să o eliberez în timpul prezent
de dragul fugărelii şi al nemuririi
ori pur şi simplu din joacă felină


m-ar bate gândul chiar, în momentele de nostalgie nocturnă
să smulg hăţurile din mâinile domnilor cu melon şi cravaşă
ieşiţi cu caleaşca pe hunyady utca, adică prin piaţa unirii,
să eliberez caii din frumoasa ilustrată cu cer albastru
să-i ghidez pe bulevardele oraşelor şi clipelor de astăzi
până la ieşirea spre pustă, spre bărăgan şi spre stepă
graţiindu-i de moarte, de trecut şi de nesfârşita cărăuşie


tare mi-ar mai plăcea şi să alung gâştele de pe malul râului temes
din lugos până în temesvár, dela 1911 până la 2011
să le fac să zboare din acuarela sepia cu ramuri, umbre şi biserici
către mureş, către libertate, către aici şi către acum
cu mine însumi agăţat de trupurile lor albe, zbătânde
într-o minunată călătorie a lui lucky motanul prin blogosferă
care începe şi se sfârşeşte la acelaşi capăt al nostalgiei



din zborul fantastic al gândului
aş sări brusc în tramvaiul futurist
care leagă lippa de budapest
pe un traseu aerian
ce include ruinele lui solymosivár
ori poate aş lua un balon ori zeppelin
deasupra doamnelor elegante
ce fotografiază vreun ţap ispăşitor
vreo capră neagră rătăcită
în turma mic-burgheză a oamenilor
la urmă de tot, la sfârşitul aventurii
mă gândesc să vă trimit şi vouă
o ilustrată cu întreaga poveste
deşi am pierdut carnetul cu adrese
şi chiar speranţa înţelegerii

spaime şi duioşii cu pisici, baseţi, ţapi şi arici

am vrut să vă destăinui pe gratis
duioşia cuiva foarte drag şi ocupat
care nu a mai apucat să-şi transcrie gândurile
în cerneală şi pixeli:

lângă tâmpla mea şade mereu
tâmpla unui motan mirosind a el însuşi
lângă nasul meu toarce adesea
nasul roz al unui motan bicolor
e atâta tandreţe în jur
că şi lumina se strecoară felin
în odaia cu îndrăgostiţi
de teamă să nu tulbure în oglindă
aura unor clipe binecuvântate



pe urmă trebuie să trec la alte sofisticate compoziţii sentimentale
cu pisici, mercedesuri şi baseţi în iarba oraşului meu îndepărtat,
ale căror gânduri cu greu pot fi ghicite de zeul blând al fiarelor
ori de ciclopul înverzit şi aproape domesticit al cilindrilor nemţeşti
într-un fel anume mă strecor şi eu în gazonul prost crescut
ca un tovarăş de joacă nevăzut şi neauzit
care ciupeşte urechi şi zgârâie capote şi banchete
din motivul copilăresc şi prostesc că a venit în sfârşit primăvara


mi-e tare greu să înţeleg de ce noaptea îmi trimite mereu pe urme
câte un arici detectiv, în armura sa medievală
cu ochii mici lucind lacom ca la o vânătoare de mamuţi
la urma urmei, fiecare poate fi confundat cu o pradă consistentă
fiecare vietate se poate trezi, când i-o fi lumea mai dragă,
cu junghiul spinos al spaimei înfipt între coaste
pe o cărare care se îngustează asemenea unui vis nedorit


lumea însăşi e însă un pic mai diversă decât angoasele nocturne
din când în când îţi aduce în obiectivul indiscret al privirii
câte un ţap cu talangă rânjind undeva la marginea potecii
cu bărbiţe de înţelept chinez căruia cineva îi pune mereu coarne
întreaga chestiune a apariţiei poate fi rezolvată cu un hohot
ori cu o nevinovată dar justificată luare la goană
în urma ta însă va suna mereu un enervant clopoţel de aramă
legat de cineva mai hâtru de coada întregii întâmplări