la vânătoare de mâţe cu mungo jerry

dacă v-aţi îndoit vreodată de asta
dacă aţi bagatelizat influenţa felină
asupra valorilor general umane
trebuie să vă amintesc aici
că mâţele îşi bagă coada peste tot
în poezie, în muzică, în film

nici nu poţi să ştii
ce s-au mai gândit să inspire
chiar dacă uneori îţi place să le alungi
cu un simplu baubau
din structura feng shui
a întâmplărilor de pe blog


bunăoară, din pricina acestor mâţe de pe o copertă, nişte zeci de ani mai târziu au apărut nişte bagabonzi, nişte golani cu plete şi perciuni cântând obraznic parcă pe gardurile şi acoperişurile caselor unui anotimp mai cald şi mai îndepărtat decât prezentul sordid în care trăim

cam aşa



de câte ori îi aud, de câte ori îi văd la fereastra pixelată a youtube-ului, mi se face dor de vară
de feline în soare, de anii '70 coloraţi şi chiciurişti, şi-aş vrea să-mi cumpere cineva un mercedes benz, să stau la taifas cu bobby mcgee, ba chiar să mă întorc şi mai mult în timp, în massachusetts şi missouri, să simt că totul e blue, să măresc doza acestui drog pentru care încă nu s-au născocit instituţii de dezintoxicare şi de care, poate, suntem dependenţi cu toţii
din simplul fapt că nu putem să ne abţinem să deschidem şi să închidem toată ziua ferestre
pentru a lua din marea bibliotecă hippie a lumii tot ce ne trebuie, tot ce ne trebuie

o mâţă şi o sută de ape din cauza unui cerculeţ

aparent, n-are nici o noimă
să postez aici o poză cu o mâţă austriacă sobră şi ordonată,
situată între nişte muşcate imperiale,
care domicliază la pensiunea lui herr muik de lângă bad blumau,
undeva nu departe de graniţa cu ungaria

am pornit însă această poveste
de la pisica în cauză
fiindcă mă chinuia
de la o vreme o întrebare




nu ştiam ce îmi evocă, nu ştiam cu ce să asociez fotografia din profilul amicului cerculeţ,
până când mi-am amintit de marile călătorii ale lui Mami şi ale lui Tati prin ţara lui mozart

există acolo, nu departe de graz,
lângă o pădure şi lângă
nişte câmpuri cu bostani
pe care fermierii locali,
în marea lor înţelepciune
obişnuiesc să-i aşeze în formă de spirală ori de cercuri concentrice
dintr-un neobişnuit simţ estetic,
există, ziceam, nişte băi inefabile,
cu o formă stranie
creată de arhitectul hundertwasser

clădirile sunt parcă din ţara hobbiţilor,
din bag end-ul lui bilbo baggins,
şi seamănă mai mult cu un vis decât cu nişte construcţii reale
din fier şi beton şi piatră şi alte materiale plictisitoare

de spa-ul ăla parcă de pe altă lume, cu bazine de apă termală şi milionari dezabuzaţi care fac economie de gesturi pe terasele restaurantelor în faţa paharelor cu vin de 40 de euro sticla, în camerele lor de 500 de euro pe noapte, au putut să se bucure până şi Mami şi Tati preţ de câteva ore, în halatele albe cu care i-au înveşmântat amfitrionii

şi ca să închid cerculeţul acestei poveşti, ei au locuit la pensiunea lui herr muik, la 5 kilometri depărtare de aproape irealele băi blumau, în locul cu muşcate imperiale şi pisică austriacă sobră şi ordonată ca un muzician vienez care pregăteşte concertul de anul nou

rugăciune sub călcătorul de vise

toată lumea suferă
sakura a fost la doctor
şi eu nu ştiu nimic de soarta lui
Tati şade pironit într-un fotoliu
şi se chinuie cu un lumbago rebel
cred că e din cauză că eu
ţin tot timpul ferestrele deschise, adică windows-urile
cu missouri, cu cerculeţ, cu grişka, cu pisu
şi l-a tras curentul internetului la spate
şi-atunci ce să fac, ce să fac
zac şi eu pe o masă de călcat oarecare
şi mă rog în limba mea mâţească
pentru sănătatea tuturor prietenilor mei care suferă

până nu vine mami să mă facă extraplat cu călcătorul de apretat vise

o noapte cu greieri, crapi şi arici

era o noapte magică de septembrie, ştiu sigur de la Tata,
când toate lucrurile şi fiinţele
se aflau la locul lor
într-o dulce conlocuire planetară
greierii se mutaseră în urechi,
crapii imenşi încercau şi ei o evadare
mişi bacsi pregătea deja momelile
pe ziua următoare
chelnerul beat se culcase la pension
pentru că acţiunea se petrecea în mijlocul pustei maghiare
într-un loc minunat pe nume akaszto
acolo unde Tata obişnuia
să pescuiască nopţi la rând
în căutarea peştelui de aur
cu aceeaşi naturaleţe şi plăcere ancestrală cu care eu obişnuiesc să vânez graurii din iederă

singurul element din univers
care nu prea avea ce să caute prin preajmă
era un arici arătos şi duios
ce-şi făcea de lucru prin punga momelilor
cu aerul că ar căuta ceva anume,
un miros, un gust, o aromă uitată
stresându-l un pic pe Tati, care într-o mână ţinea un băţ
la capătul căruia se afla un crap pe care trebuia să-l aducă la mal
pentru a-i da drumul mai târziu în lumea crapilor încă neeliberaţi


iar în cealaltă mână avea un canon de jucărie
cu care-şi pusese în gând să fotografieze apariţia aceea cu ţepi
care tocmai se pregătea să plece agale pe aleile proaspăt pavate
pe sub jeturile de apă al ţâşnitoarelor ungureşti
pe lângă pensiunile cu margarete, leandri şi stuf
în lumea sa magică de arici cu care nu te întâlneşti
decât într-un moment unic la vieţii de pescar
sub lumina lunii de deasupra pustei

leapşa cu link

în spatele fiecărui cuvânt se află o imagine, un sunet, un gust aproape inexprimabil

din cauza lui griska şi mai apoi a lui missy, m-am apucat de leapşa asta virtuală
căutând să aleg, în ordine, dintre toate lucrurile, fiinţele, stările şi ficţiunile pe care le cunosc:

o lună, o zi a săptămânii, o parte a zilei, o direcţie, o planetă, un film,
un lichid, o piatră, un tip de vreme,
un instrument muzical, o emoţie,
un sunet, un element, un cântec,
o carte, un scriitor, un personaj de ficţiune, un oraş, o aromă, o culoare, un material, un cuvânt, o parte a corpului, o expresie a feţei, un personaj de desene animate, o formă geometrică, un număr, un mijloc de transport şi o haină

mi-am dat seama însă cât de sărace sunt cuvintele uneori, cuvintele astea cheie după care poţi să cauţi ceea ce-ţi căşună în marea dezordine a vieţii reale sau virtuale
aşa că am dezvoltat puţin jocul, căutând să ilustrez fiecare alegere cu o imagine, cu un film, cu un crop din viaţa mea de motan asupra căruia se răsfrânge umbra şi lumina umană a părinţilor mei
dacă veţi da click pe toate vorbele astea cu link, veţi vedea ce a ieşit

o zi perfectă poate fi o duminică de septembrie, pe care o începi cu o dimineaţă vegetală, privind răsăritul inefabil, la o cabană cu flori, ceaune şi pekinezi de pe malul unui lac din ţara românilor, de pe planeta pământ,
acolo unde poţi revedea, alături de părinţi, dacă ai la tine cd-ul piratat şi magic, filmul pacientul englez, într-un decor care include obligatoriu nişte sticle cu vin, iar mai apoi, dacă îţi place, poţi continua să te uiţi la cenuşă şi diamant, ca un cinefil incurabil ce eşti, ba chiar şi la aproape seninul munte de pe malul celălalt al lacului, dacă nu cumva ai adormit pe pianul care nu are ce căuta acolo, fiind mai apoi trezit de fiorul unor amintiri rurale ori de sunetul mării, de nesfârşitele ape care te înconjoară pe mica ta insulă cosmică în care se aude un plânset de fado, în numele trandafirului care va fi în curând înzăpezit,
şi poate că dacă ai fi fost scriitor, ţi-ar fi plăcut să scrii sărbătoarea ţapului şi chiar să creezi scenariul după care grădinarul chance face carieră pur şi simplu being there, pentru că toată această glorie ţi-ar da dreptul mai apoi să trăieşti la florenţa, să colecţionezi cele mai alese băuturi cu aroma vaniliei din sticlă, să admiri florile galbene din marile şi micile grădini ale lumii, să te ascunzi sub călduroasele pături de lână ale trecutului, visând să te metamorfozezi într-un exemplar din marea familie a păsărilor ori într-un călător neobosit ai cărui ochi privesc lumea prin mască
sunt cuvinte născocite cu candoare de copil care aşteaptă cu nerăbdare episodul următor din pink panther ori care priveşte prin telescopul de dar cercul imperfect al lunii, crezând cu tărie în numărul său norocos, în trenul care trece o singură dată prin gară, smulgându-l din trecutul serbărilor de prichindel în costum popular spre marea întâlnire cu viaţa

exerciţii de tandreţe

amintirile unui motan sunt,

fără îndoială, şi colorate,
şi parfumate, şi piperate/populate
cu tot felul de fiinţe,
care mai de care mai tandre
cu regnul din jur
cum altfel ar putea fi, atunci când ai
de a face cu o lume atât de diversă,

atât de complicată, atât de împârţită în miliarde de felii pe care, la rândul lor, le împart toate vieţuitoarele

de pildă, când împarţi o cabană de la lotru cu un ciobănesc cât se poate de mioritic şi cât se poate de gigantic,
nu e firesc oare ca motanul blogger să posteze această ilustrată pentru prietenii săi, fie ei şi pisoi de toate speţele?
protagoniştii sunt mariana, stăpâna lui oscar (mai vechea mea cunoştinţă din pricina căruia am petrecut nişte nopţi pe stâlpii de la poartă şi prin tuia de lângă), şi câinele cati, unul din cerberii
de la cabană

în ceea ce-l priveşte, labradorul oscar, şcolit la o înaltă şcoală de dresaj din craiova, singurul exemplar al acestei minunate rase pe care îl încape momentan judeţul gorj, nu a părut foarte încântat de impozanta carpatină cati, drept pentru care şi-a făcut de cap
cu o oarecare brunetă tinca,
şi ea o mioritică get-beget, şi ea paznic de nădejde al cabanei
după cum se observa în această imagine




acuma, nu trebuie să credeţi că numai căţeii şi mămicile sunt capabili de asemenea exerciţii de tandreţe
pe la noi, prin părţile noastre de câmpie, mai arădene, aşa,
uneori mâţele se ataşează de câte un cuţu sau chiar invers,
nu poţi să ştii niciodată
şi după ce se întâmplă una ca asta, nu au nici o problemă
să viseze împreună,
unul lângă altul, blană în blană, la o lume mai bună



iar atunci când nu eşti decât un biet pisoi abandonat
pe nume pic,
descoperit şi hrănit cu seringa de mămica lui lucky motanul,
şi nu ai la dispoziţie nici măcar un căţel precum rita
de care să te îndrăgosteşti
nu-ţi rămâne decât să-ţi încerci norocul
cu mickey sau cu minnie mouse

alb ca zăpada şi zăpezile de altădată

unde sunt zăpezile de altădată,
cu schnauzeri pitici şi westy
legaţi de sanie,
cu prunci cu obraji roşii
în jurul omului de zăpadă,
cu hărmălaie la digul de la mureş,
cu faleza asaltată de oameni şi animale fericite de zbenguială şi îngheţ,
cu bucurii bruegheliene atemporale?









aş vrea să aduc zăpada înapoi, cu tunurile nostalgiei,
să vă scot pe toţi afară din case şi din chefuri şi din lâncezeala asta inutilă, să vă bateţi în nea, să vă prostiţi,
să fiţi fericiţi ca odinioară, să uitaţi de griji şi de ploaie,
să pară că anul ăsta luăm totul de la capăt, oameni, reni, câini şi mâţe, jderi de plăcută companie,

să vi-l arăt pe alb ca zăpada
legat de sanie
şi minunaţii oameni de nea
la care surâd fetiţe candide
pentru că eu cred că oamenii şi motanii şi căţeii au fost creaţi pentru scopuri mai înalte decât acelea de a trudi toată ziua pe plantaţia nefericirii, de a prinde şobolani pentru stăpânul rural,
de a şede în lanţ şi a lătra la străinii de orice fel

iar dacă punem de un flashmob acolo unde acum nu e decât noroi şi ceaţă
în curând va începe să ningă şi ne vom putea juca în voie punând ochi de cărbuni şi nas de morcov omului de zăpadă pe care ni-l tot topeşte cineva în fiecare an
aşteptând să ne împotrivim cumva, cu supărarea copilului din noi
pe care l-am abandonat cândva în casa bunicilor din celălalt mileniu